mircea trifu

Lumina ta umbrește soarele și raza sa, E mult mai vie și mai pătimașă decât ea, De-aceia, când i-apari tăcută-n cale, De gelozie-apune, risipit în mare Și-și roade razele de sare. Apoi, el

Se-apropie pământul de un sfios sfârșit, Mii de genunchi și coate julite îl privesc, Stau visele prin hornuri, sătule de cerșit, Aștept să fiu ucis să pot să-l mântuiesc. Iar simt

Aștern cerul fără Lună într-o groapă fără toarte, Căci îmi este noaptea asta încă pură și-nsetată Și aleg a mea Nălucă singur la un pas de moarte, Să o scriu fără să știe că-mi va fi

Sunt acela născut într-o carte, Am ca mamă cuvântul iubirea, Și crescut de tristețe departe, Între pagini să-nvăț nemurirea. Dar în calea-mi citirea greșită, A gustat și cuvintele

Încerc să-ți trec pragul sufletului, să intru apoi desculț, pe vârfuri, Aici respiru-l ține chiar și vântul, am ochi-nlâcrimați, pe gânduri, Ai voalul transparent ce-ascunde-altarul tău, e greu, de

Gata, ajunge, declar război pământului, din cer Oștenii mei, în zale de lumini albastre-mi cer, Să-i port pe armăsari-nourați, cu șeile-argintate, În lumea pământeană, s-o cucerim la

Sunt prins între pământ și cer, Intre lumina sfântă și întuneric, Intre iubire dureroasă și-ntre ură, Nu pot zbura,de amintiri mă-piedic, Căci mâna fricii astupă a mea gură, Acum

Răsare trecutul în ziua de mâine, Și-mi tulbură somnul în clipa de azi, Îmi lasă plângând pe gura de pâine, Rășine de lacrimi cu gustul de brazi. Hai vino iubito la poalele nopții,

Un nemilos în mine toată viața, Călca-n picioare mugurii timizi, Ce-i ascundea la sânul ei speranța, Temându-se de ochii mei lucizi. Și iarăși căutam priviri aprinse, Ce-ascunse de

Pe-un munte sunt născut, de Mare, M-au înfășat în șoapte și-n nisip Și alăptat cu semne de-ntrebare, De la botez port numele Olimp. Îmi răsărea cuvântu-n dimineață, Se așeza în scris

De-o să mă ridic vreodată cu un vers mai sus ca cerul, N-am să-mpărtășesc misterul cu nici unul dintre voi, N-o să mă transform în ploi, nu sunt spălător de lacrimi Și nici nu-s izvor de patimi

Se închide-o poartă-n fața mea, Și-n urmă-mi las un ieri pustiu, Pe-un țărm de mâine cineva, Barbate-mi spune,, nu te știu!" Pe urma pașilor ma-ntorc, Spre poarta cu miros de gol, Dar

Șoptind ți-am trimis printr-o rază, Un tremur tăcut, născut din zăpadă, Să poată pe pleoape, încet să îți plângă, Și-n lacrimi, la suflet șuvițe s-ajungă. Aici, printre cruci de durere

Am colindat mereu prin vise, Cu fruntea plina de păcate Dar toate sunt crucificate Pe cerul tainelor nescrise. O voce-n curajoase șoapte, Aprinde dreptul la-nviere, Și lacrimilor sale-i

Spăl pământul cu zăpadă să îl curăț de păcate, Sloiuri, mâinile de gheață, câteodată se mai plâng Pe sub unghii prea tocite s-au ascuns lacrimi sărate Le-oi spăla cu apa sfântă ce bisericile-o

Mi-e frig de recele ce-l ai în tine, Adio-al tău cu părul argintat, A poruncit să nu mai fiu cruțat, Și-mpărăția și-a făcut-o-n mine. Îi port coroana lui, cristalizată, Apun în fiecare

Eu recit pentru cei alungați, Ce-s aici, pe-abastrul de sus. Mai recit pentru cei blestemați Ce pe cruce ii poartă Isus. Si recit cum vibreză o stăncă , Cufundată-ntr-un plăns de izvor Si

Mă-nalț din vis de noapte, Mă simt pierdut în labirintul Inimii și al dorinței coapte. Incerc să folosesc puterea Sufletului,să mă descătușesc De frica destinului,să Urmăresc pașii

E dorul ca frunza prin iarna rebelă. Tăcut cu genunchii statuii de gheață, O noapte de singur, e-o mare distanta, Se stinge ca vântul, departe de velă. O stea e-n revolta în iarna cerinței,

Voi vărsa zăpada-ntregă-n călimară, Chiar de voi tremura, timid, ca fulgul, Ca brazda câmpului ce vede plugul, Și o topesc, la piept, ca pe-o fecioară. Te-am regăsit în mine

Din norii roșii de rugină, Se scurge toamna în cuvânt, Lacrimi de frunze și lumină, Sfințește-al versului pământ. Ultima pană am luat din mine, Să-mi scrie cuvincios balada, O-nmoi în

Sunt invitatul nopții, în visul nunții tale. De la fereastra luna, pe masă-așterne inul Iar pâinea caldă-așteaptă cu mânecile goale... Ulcioru-și bate toaca în el de moare vinul, Și stelele

Am învățat să zbor în vis Bătut de-atâtea drumuri, Așteaptă cerul tău deschis Ca primăvara muguri Și fânul ploaia, de-i aprins. Neînțelept mă ridicam Þinându-mă de mine, Și iarăși visul

Bat drumul înapoi și înainte, Dar parcă ieri și mâine sunt la fel, Și palma mi-o întreb de ține minte, De ce poartă o urmă de inel ? Cobor mereu neștiutorul munte, Pe-aceleași vechi