mircea trifu

Doar jumătate-i sufletul în mine, Atât mi-au dat la naștere părinții, Ei m-au lăsat sub bolta aspr-a minții, Să mă înalț,iubindu-te pe tine. Te-am căutat în mincinoase astre, Printre

Privește bine-n ochii tăi dorito, Când sunt înlăcrimați de mine, Căci fiecare lacrimă din tine, Doar mie mi se plânge acum iubito! Să-ți odihnești încet, încet tăcerea Și pe genunchi să

Răpune-mi somnul lună Și visul mi-l alungă, Căci noaptea ce mi-l poartă, Înșelătoare moartă, Faci inima să-mi plângă. Dă-mi forța razei tale, Și îmi deschide calea, Ce-ntunecat de

Ce mlaștină e între-un ieri și-acum, Ce-așteaptă ca un gând necunoscut! Mă tem de el, ca de un ultim drum, E-un rău sau doar un bine nefăcut. E ca o poartă ce încă n-am deschis, Sau e ceva

Sunt visător, nu sânt proroc, Și des în zboruri obosesc, Nu sunt sfințit cu busuioc, Și-n mine nopțile albesc. Și clopotele-mi bat, de teamă, Simt că tăcerea le usucă Și ruga limbilor

În noaptea asta,adorm sărac Și visul meu e de aramă, Sunt gol de amintiri și tac În neputința mea cea calmă. Imi sunt privirile-nghețate, E ger în astă-mpărăție, Și-n visele

Văd clipele pe-obraz sărate, Cum se preling usor, virgine Și ochii tăi, strigând: Bărbate, E timpul supărat pe mine. Ajung în templul tău albastru, Privesc cupola grea rănită, Clepsidra,

Nu mai am nimic de spus, sunt doar tăcut, De o tăcere ce doare liniștea din mine, Am obosit să te aștept, aici am refăcut În liniștea tăcută, dreptul meu la tine. Am adunat săruturile date în

Am sufletul în iarna grea, Afară-n frig îmi scrie, Un trist poem ce-acoperea, Tăcuta-i agonie. În albul gerului arzând, Îi ninge-n mâini durerea, Și versu-i cade tremurând, Împrăștiind

de vreau să merg,de vreau să râd, de vreau să cânt,de vreau să plâng, nu voi putea s-o fac decât, cu-al tău sărut să mă descânt. de vreau cunună să-mpletesc, de vreau o frunză să-nverzesc, nu

De ziua, soarele nu-l vezi, Și-ai să-ți dorești o rază, Și-a lui lumină ai s-o pierzi, Durerea-mbrățișează. Și noaptea, ascunsă de perdea, De cauți mândra lună, Tu ai piedut lumina sa, Nu-i

Te văd închisă de nevoi și griji, Cu fruntea-n viață mereu aplecată, Nu ceri nimic și sufletul ți-e gol, Ai chipul unei zâne, oglindită-n apa. Din când în când, pe chipul tău apar, Surâsuri

Am să te fac Gioconda versurilor mele, Să moi penelul în vorbe suferinde Și tremurănd, să ți le pun pe piele, Fiorul dragostei să simți cum te cuprinde. Am să te fac o roză ca spinii tăi să-mi

e noapte de un rece plămădit din zăpadă, luna-i ascunsă-ntre nori tremurândă, și stelele stinse nu vor să mă vadă, fiorul tăcerii, încet mă inundă. cununa de ghiață ce fruntea-mi cuprinde, și

M-am strecurat din nou pe-o rază, la a ta fereastră, Cum fac mereu de când născută, te-am văzut, fecioară, Și noaptea-ți coloram eu visul, cu-o lumină-albastră Eu viața ta, în noapte o vindecam

Pisez cu piatra razele de soare, Până-mi devin nisip în palme Și urc apoi cu ele-n buzunare Pe fruntea muntelui ce doarme. Și-i cern muncitul meu pe chip, Parcă-i deșert înflăcărat de

Mă simt ca o fereastră închisă, Și văd un vis tăcut într-o odaie, Cu-o noapte la picioare-abia ucisă, De-o dimineață crudă și vioaie. Și din podeaua albă până-n grindă, Aud un glas de rugă

De-aș fi un înger și încă tu n-ai fi născută, Iubita mea, cu plasa mea de fluturi aș culege Toată dorința ce-n pulbere de stele e cernută Ce am lăsat-o-n urma mea, în viețile pribege. Aș

E noape, mă legăn în lumina lunii, Sunt prințul răsfățat de frumusețe, Dau cu lumina mea speranță lumii Și stelelor, încet, le dau povețe. Le spun , când simt oftatul unei fete, Să cadă-n

Pe muntele ca sfinții-ngenunchiați, Ce-n iarnă hiberna visând Carpații, Am fost păstor de lupi-abandonați, Strângând în rădăcini nepieptănații. Privind la noi, s-a-nduioșat un nor, E

Sunt versul ce face dimineața să tresară, Doar eu îi pot simți, trezindu-se căința, În fiecare noapte, când iarnă-i pe afară, Pe mine mă dorește să îi doresc dorință. Lumina Luni-o iau, o

Sunt biet copil din flori, găsit pe-o treaptă, la umbra unei mănăstiri, de un călugăr surd și pricăjit, aici trăind din rugăciuni și amintiri, înveșmântat în frunze de pelin, legate cu un fir

În mine-am învățat să strig, De am genunchii la pământ, Am învățat când ard de frig, Să fac din mine un veșmânt, Apoi am învățat să zbor, Cu aripi albe iubitoare, Și câteodată mai

Eu sorții am să-i spun ceva ,,Eu încă sunt, De-mi tremură genunchii, eu încă pot să cânt, M-am ridicat mereu din căzătură-n căzătură Și tăvălit sunt în durere pân-la gură, Dar uite, stau drept și