Mihai Meșter

Caută poza mare o clipă apoi taie adânc de pe carne cu stiletul dorinței nerostite. Zâmbește spre pietre azi și bucură-te de tăcerea lor zici tu absurdă în sinea ta și-a lor se gravează

Ma îndreptam spre tine fără flori în mână doar fiori sub gene tăcută e spaima rece am zis că merită mai bine să le las să crească să-și trăiască tinerețea sub roua abia căzută și-mi era și

La fine de veghe trupurile noastre alungă visul înspre lumină desuetă curgând din ferestre lichide pe irișii ochilor pătrunși de mirajul amețitor format din unde și zgomote frenetice de

22:13 S-a trezit după un urlet stins și-a spus că ultima picatură a atins podeaua și s-a magnetizat cu sufletul pe lemnul rece. Cu un ultim jurământ a deschis tăcerea și a modelat-o după

Cortina noastră a căzut de ceva vreme. Dar mai apoi am îndrăznit și cu frică Te-am căutat dincolo de trup. Þi-am găsit sufletul. Sub suflet ți-am găsit spiritul. Sub spirit ți-am găsit aripile

Sarcasmul universal nu a murit. Prin vene vor curge întotdeauna colorate cuvintele până când tăcerea ajunge să le absoarbă în laptele vinețiu al momentului. Le-ai creionat în zadar

Credeam că le-am văzut pe toate, tu la fel. Ai sesizat probabil cândva ceața de dimineață întinzându-se ca o caracatiță lacomă deasupra apei unui lac de munte, risipindu-se apoi, încet, asemeni

M-am săturat. DA. M-am săturat de mine și de toata jenanta stare de spirit de ieri, de alaltăieri, de azi, de maine. M-am săturat să-l ascult pe Cohen. Priveste prea mult prin mine și gândul ăsta

muți umplem goluri din hotare de granit de unde nu de mult chiar noi am mursecat lasând în urmă cratere lipsite de culoare și miros de canal dominat de umbre vrem să zidim cu vise sparte pe

Ieri mi-a cazut o piatră în palmă șoptind liedul tăcerii și al tractului începătorilor într-ale visării din pauza de masă printre cafele negre, oase de pui, pâine uscată și scrumiere imense pe

Cerul negru și-a scos azi fața de la naftalină “așteaptă să-l pescuiască cineva” din lacul vremurilor noastre murdare fără de fir întins în expectative nici macar imaginare mă ridic în picioare

Pornesc de dimineață fără vreun un țel clar spre...niciunde. Ce țintă sublimă! Îmi închei în grabă paltonul prăfuit și împroșcat ieri de un sofer prea determinat să ajungă și el ca mine, tot către

Spune azi dacă poți vântului să nu bată, apei sa nu curgă furioasă spre altarul viselor, spune-mi mie drumul spre lumina tainelor noastre, în abis de nemurire. Spune-i Ei gandul meu, spune-i

Ieri,ce zi frumoasă! Deși am uitat s-o mai trăiesc. M-ai izgonit din raiul sufletului tău sfâșiat de nesiguranță. Iar eu mi-am acceptat soarta cu chipul luminat de umbra ta. Încătușat, priveam mut

Sub al tău geam de sticlă spartă renaște lacom refrenul de zarvă hilară al tăcerii noastre iar gandul tău devine o piatră palidă aruncată în eternitatea negrului amurg al melancoliei vantului

Mi se spunea demult că în focul îngerilor zace vocea sufletelor subexpuse trăirilor de sine probabil... nici azi nu contest acest aspect totuși mă întreb dacă există acolo caldură sau

Margini de gând adesea mă mută acid spre o indiferență uneori apatică las pe alții în tăcerea lor să mă judece tacit să-mi lase semne de trecere pe carnea metamorfozelor mele