Poezie
Fior
(repros de toamnă)
1 min lectură·
Mediu
Sub al tău geam de sticlă spartă renaște lacom
refrenul de zarvă hilară al tăcerii noastre
iar gandul tău devine o piatră palidă
aruncată în eternitatea negrului amurg
al melancoliei vantului ce-ți mângaie fruntea
brazdată de vremuri uneori deranjante
și egoiste prin realitatea lor efemeră.
Te văd speriată.
Din nou și fără de explicație, nesolicitată,
o lacrimă cade, făcându-și făgaș pe obrazu-ți
aparent fără riduri naturale, lovit de palmele
existenței prea pline și exploatate crud
de lipsa impotrivirii în fața acelui trecut
abstract și uneori tainic, cu iz de ritual șamanic.
Tu încerci sa o ignori, o lași să cadă pierdută pe
acel covor de petale albe uscate ce se asterne în fața ta,
catifeaua noastră fără culoare, ca o umbră de foc launtric
care arde încet în firida gandurilor dulci,
prea putin gustate la vremea lor,
totuși ușor uitate, în negura timpului ipocrit.
Iar pașii tăi le calcă grăbit, metodic, lăsând în urma lor
un prezent steril înfricoșat de zgomotul dorinței
ascunse în camera de protocol a sufletului tău,
care parcă nu mai există sau s-a întristat și el și a căzut
demult pe acel covor de petale albe, uscate, calcate
zilnic de pașii tăi tacuti și grăbiți...
002881
0