Mono II

Când tac, în aer se simte întotdeauna un miros mai mult ca perfectul. Ce ți-e și viața asta, o femeie blondă pe un colț de pat într-o dimineață în care ai rămas fără țigări se ține de tine ca un scai pe dunga hainei se vrea pret-a-porter, desigur nu-i vezi niciodată chipul și-o simți doar alăturea și dacă vrei să scapi de ea te doare ceva a nesigur revine ca o amendă pe adresa de corespondență n-ai cerut-o dar o primești din plin cu goluri în forurile interioare Și mă trezesc cu ea dormind cu nesaț în mine Vorbind cu necunoscuții îndeaproapelui nostru Strângând la piept pași spre nicăierile de peste drum Și-mi strig că așa-mi trebuie, dacă nu am învățat să tac. Dacă vorbesc numai cu mine nu doare Și parcă totul e perfect. Simplu. De cele mai multe ori.