George Mira

Când pui obiectivul pe rană și dai zoom in, nu găsești nimic spectaculos. Toate sunt frumos ordonate - fiecare își știe rostul, numele și locul cu o marjă de eroare mai mică de zero

În serile pâcloase, când drumul se mai simte doar cu jumătatea amorțită a inimii, intră în toate liniștea aceea alunecoasă, care nu e a ta, nici a celorlalți - e liniștea rămânerii fără

Eu este clar delimitat de tu. Când întrebăm "ce faci?" doar ne asigurăm că eu nu e invadat de tu. Când ne trimitem vorbe, nu le luăm înapoi, de teama vreunei contaminări. Noi nu se

M-am apucat să citesc Manifestul Partidului Comunist. Am adormit la pagina 4. Am visat copil jucându-se, o albină, un fluture, o bătrână tristă privindu-ne discret. Când m-am trezit, era

Eu și toate care mă prind sau mă lasă în urmă fără bucurie, fără regrete. Eu jivină pe care cresc mereu alți ochi, deși lumea e tot mai goală. Eu și câmpul ud până la piele nu știm

Cuvinte pentru mai târziu rămân întotdeauna. Ele sunt cele mai miezoase, fiindcă se umplu pe îndelete din toate așteptările în care stai ca într-o baltă dintr-un ecosistem studiat doar la

Anul trecut, pe vremea aceasta, când îl fotografiam pe geam, de la etajul al doilea, nu era decât un simplu zarzăr înflorit. E adevărat, ceva mai curând decât ceilalți. Acum, nici n-am băgat de

Bolnavul nu vorbește despre boală, așa cum îndrăgostitul nu vorbește despre dragoste, așa cum cuvintele poetului nu vorbesc despre poet. Bolnavul își mărturisește dragostea de

Da, sunt. Aici, pe linia subțire dintre zi și noapte, neavând nimic de întrebat, nimic de căutat, nimic de așteptat, doar mulțumit că sunt. Plinul meu, hotarul meu, clipele astea volatile și

"Tu" începe simultan în inimă și în creier. Se înfățișează brusc, în întregime și nu pleacă niciodată definitiv. Se divide acolo precum celulele gliale, cicatrizând fiecare rană sau

Când vreau să-mi trasez marginile, constat că sunt din ce în ce mai departe de inimă. Pun degetul pe geam și-mi văd o margine imprimată pe ceva ireal, căci geamul nu e geam dacă nu-l numesc. Îmi

Fiecare lucru pe care-l cunosc mă are în sine cu forma mea perfectă. În lucrurile pe care le iubesc, sunt doar un fluid incert traversându-le ciclic dinspre inimă spre coajă. Nu există

Tata era înalt. Când stătea pe scaun, era și mai înalt. Când dormea - de două-trei ori pe an - era lung ca un fag tăiat cu drujba. Avea ochii albaștri și o sirenă albastră tatuată pe

Se întâmplă iar lumina în sămânța firii noastre. Se desfac din coaja nopții toate câte fost-au somn și nu știm de vrerea sfântă va să ducă peste lume mai puțin în firul ierbii și mai mult în

– Gheorghe! Gheorghe! Hai că a căzut! Nenea Gheorghe era în grădină, pe la pârâu, tăia niște crăci de salcie la oi, că era o zi așa frumoasă atunci, în decembrie… ca primăvara! Avea oile acasă și

Îl știu, cum să nu-l știu… Când eram mică, îmi plăcea să mă joc cu pletele lui. Avea niște plete albe, până pă umeri și un fel dă gâlmă în cap. Nu știu ce-o fi fost. Cine l-a-ntrebat? Nu-mi era

Nimic nu e departe acum. Doar numele lucrurilor ce plutesc în ceața asta unsuroasă și fără capăt, doar numele noastre inutile, bune de chemat făpturile iluzorii pe care le modelăm

Deschidem ochii în dimineața stridentă ca și când n-am fi trăit niciodată sub cerul ăsta tulbure în care se zbat ca muștele în pânza de păianjen îngeri scheletici. Ca și când palmele în care

Toate sunt la locul lor, mai puțin tu. Toate au rămas cum le știai: mâine vine după azi, dimineața după noapte și așa mai departe. Chiar și tu ai rămas cum te știam, deși nu te mai văd decât în

Primăvara ies florile (și) pe morminte. Dacă nu ies, oamenii le aduc - ei știu de unde - și le sădesc gândindu-se cu siguranță la ceva frumos. La ceva frumos despre morții lor (bine rânduiți

Romanele lui Dostoievski sunt adevărate cărți profetice, care vestesc nașterea unei lumi în care omul este strivit de mașinăria politică, „unde chemările sunt întotdeauna înșelătoare, unde

....închizând în ea tremurul ceasornicelor din iarbă, becurile galbene de singurătate se-nchipuie luceferi atârnând în sârme colorate – una neagră alta albastră – deasupra ușilor cu vopseaua

VOCEA I Umblăm goi, mereu înainte. Drumul se deșiră pe urmele unui animal bolnav de singurătatea noastră, dormind doar pentru a învăța cum se moare, puțin câte puțin, în fiecare

ei spuneau multe povești - așezați pe spate la umbra vreunui fag frângând îngândurați în palme câte-un bob de jir sau mușchiul uscat de pe rădăcinile ce nu mai încăpeau în pământ - chiar dacă