Jumătatea amorțită a inimii

În serile pâcloase, când drumul se mai simte doar cu jumătatea amorțită a inimii, intră în toate liniștea aceea alunecoasă, care nu e a ta, nici a celorlalți - e liniștea rămânerii fără chip a celor pierdute, căci pierderea e doar ștergerea treptată a suprafețelor până la confundarea cu întunericul spre care mergem neștiind dacă mâine ne vom trezi în aceeași lume. Dacă vom mai fi în aceeași dimineață. Dintre toate, umbra ta e cea mai mare, că ajung să cred că ea, singură, poate să facă noapte aici, să mai dea chip lucrurilor fără chip.