Uneori și pietrele mor

Sarcasmul universal nu a murit. Prin vene vor curge întotdeauna colorate cuvintele până când tăcerea ajunge să le absoarbă în laptele vinețiu al momentului. Le-ai creionat în zadar așteptând să mai treacă din timpul tău clasic de maxim opt ore de ședere în fața digitalului, remunerant lunar cu nonsens. Învârți cheia în toate ușile și pleci. Și-n final zici că doar tu mai vezi în sepia tulbure. Ce, credeai oare că vântul bate doar numai din spatele tau? Adu-ți aminte că risipa e numai a ta, pătată pe carnea minții și vizualului ca un miraj aproape magnetic. Te miră faptul că puțin câte puțin ceva din tine se stinge? În conformitate cu standardele, e ceva normal se zice. În locul tău mi-aș scrie din timp epitaful. Mai îndrăznești să crezi în măști și figurine palide din ceară, în vorbe de lut și urlete fără simfonii? Esti liber de fapt să vezi cât vrei aprozarul lor fără marfă, plin doar de ambalaje și priviri mizerabile. Vei ieși cu brațele pline de vise negre de fiecare dată. Nu te speria când te uiți în oglindă, o să te vezi aidoma mie, numai haina diferă. Parul ne crește la fel. Și amintește-ți că uneori și pietrele mor, numai că nimeni nu le pune cruci, doar alte pietre. Ce seamănă cu tine...