Dorinte

Spune azi dacă poți vântului să nu bată, apei sa nu curgă furioasă spre altarul viselor, spune-mi mie drumul spre lumina tainelor noastre, în abis de nemurire. Spune-i Ei gandul meu, spune-i soarelui s-o încălzească, spune-i unde-mi va găsi spre final cheia spre lacătul indiferenței sau poate spre ușa adevărului. O văd undeva, într-un intermezzo plin de tăcere, nesiguranță, copilărie, artă și puritate. Și mă intreb, exista? E acolo? Bine te-am găsit! Sau oare gandul meu o ia razna din nou spre varsta nevăzută a reconceperilor. Și cad tăcut în amorțire pe plaiul gândurilor mele dintotdeauna agasante nestăruitoare imagini de zi cu zi, de noapte de noapte, așteptând clipa în care imortalitatea ne va acapara și poate nu ne va mai păsa dacă astăzi mai gândim sau nu, simțim sau nu, creăm sau nu, trăim sau nu. Pentru că în fond doar sufletele noastre rămân ca dintotdeauna praf în vânt...