Mihai Leoveanu

floarea aceea a ramas la bariera s-a imprietenit cu greierii de pe rambleu doar calatorii se mira de ce opreste locomotiva la bariera nestiind ca pana si locomotiva gandeste in fata unui

nu mori dacă nu te-ai născut dacă memoria nu-ți clatină luntrea iluziei pe cruce n-ai fost cu poemele-n mâini și-n picioare sulița nopții nu ți-a străpuns copilul din flori dacă

puțin mai la dreapta e o gură de foc poftim binoclul meu domnule comandant sunteți îndrăgostit – cândva și eu – ce părere aveți despre Kant? desigur îmi închipui în ce an mantaua vă stă bine

sclav în iubire să fii dar să ai după cine să mergi în genunchi după cine să amețești privind să umbli numai ca-ntr-o beție care nu vrei să se termine și rareori trezit să nu ai timp să te

de tine mult culoare beată de voi amurguri și de câini de pântecele nopții care latră prin plozii unor androgini de eul inegal cu sine de stele fără de carate de miercurea cenușii vineri după

Lupii erau aproape (si cunosteam de mult in dinti flacara foamei cum straluceste beata cand dupa zile multe vanatul se arata) si ma strigau pe nume si nu puteam s-ascult dar m-au ajuns - betia

- încotro pe albia vântului, față tristă, zăpadă murdară? - singur pe drumul tuturor - spre înflorire spre primăvară - tu lași în urmă doar cuvinte, iar pașii lor sunt foarte grei - privește

un inventar provizoriu al gesturilor TALE marunte: UNU felul in care privesti acest manuscris DOI pudoarea in fata luminii TREI cartea pe care niciodata nu ai rabdare sa o citesti pana la

primește femeie aceste gata rupte și întunecate lemne de dragoste încă vibrând de genunchii mei sângeroși să adormi și tu cu ele sub cap să le auzi pocnind în geam și când vei vrea să te

stelele iubirii se nasc în vâltoare și sclipesc tremurând în tăcere stelele iubirii nu cad nicăieri – în solitara lor înfrigurare nu au presentimentul morții cred că o să ajungă blestemul ar

eu sunt o barză mâncătoare de zăpadă atât de buni voi îmi întindeți palme ude și nu pot să refuz și nici nu pot să beau dar voi muri de fericire că ați ajuns a înțelege și cântecul ce nu se mai

(cred că mi-a fost ursită cu toate că nici nu știa deosebirea dintre cel care gândește și cel care caligrafiază) când prima dată am văzut-o la hazna abia ridicând găleata făcându-mi-se milă

într-una din acele nopți în care simt poezia ca o dragoste care mă umilește, când sufletul meu se umple de o bucurie secretă și în același timp nu uită să se întrebe încă o dată într-una din

până departe orb vedeam ceea ce alții nici nu-și închipuiau că se petrece eram abia ultimul vers al cuvântului pe care-l gândisem - de la orgasmul planetei până la murmurul demiurgului

din înălțime când aripile-mi făceau să scrâșnească aerul te apăram lumină era umbra zborului de acolo niciodată prada nu aș fi urmărit dar setea m-a învins și foamea – altă sete în loc de

ce aer greu duc în această-mbrățișare de pedeapsă nouă ce spaimă a copilului de umbre vagi pe ziduri mă pândește încă aproape de nimeni știut cu o simplă privire mân pietrele orașului spre

aș vrea pe mine copil să mă aduc ție nevinovat și-ncrezător în tot ce mi-ai spune uimit s-aștept în nemișcare cu pleoape tulburi lumea-n zadar aș înțelege-o dar ai avea pe cineva

Aceste rauri pe obraji au numele răzvrătiților. Au chipurile lor. În lâncedele clipe în lâncezii ani asemenea sunt vestiții caligrafi ai ororii. Ninge cu sare. Cu rănile noastre tâmplarii își

ascultă cutremurul aerului când izbucnește lumina ascultă furia valurilor din albiile secate așteaptă pânza de paing a stelei căzute așteaptă urmele lăsate de umbrele morților să taci și

De mult te uiți la mine de când stau pe malul acesta? Am văzut dimineața în vale. Dar pește ai prins? Nu n-am prins dar am văzut dimineața în vale. Tu mă privești de-o viață. Așa e. Acum nu mai

am sa rup neaua dormirii cu o lacrima de vant si-am sa las cetirii tale trupul meu pan\'la pamant intr-o aspra leganare lotci subtiri de hyacint or veni sa inconjoare trupul meu pan\'la