testament 1

trece hărțuit abia scoțându-și picioarele când dintr-o nebuloasă când dintr-alta deasupra îi atârnă morții din abatoarele memoriei și tot mai mult de sine se-nmulțește noaptea joacă biliard cu ochii lui și dezorientat apoi îl lasă înainte de bila roșie a soarelui rușine preistorică hrănindu-se din lăuntru-și cu mantelate coroziuni cunoscutu-i-am noi chipul nelumii pe care nu-l are? și unde se duce de nu se sfârșește? blestemat niciodată să nu mai ajungă în cealaltă parte a lucrurilor dați-mi doar cât să nu dispar înainte de nenorocirea pe care destinul mi-a prezis-o și îmi va fi de ajuns treceți din auz în auz blestemul cerului asupra-mi și cântecul meu îl va acoperi duceți-mă în lanțuri până pe culmea fără nici urmă de fiară și acolo-mi va fi panteonul nu știu dacă mâine sau mult mai târziu voi pleca dar un cântec va fi chiar stingerea mea