Mihai Chira

mă caţăr pe nori să ajung la ploaie dar găsesc doar vântul ce faţa îmi taie mă agăţ de lumină să ajung la soare dar acest univers pentru mine-i prea mare arunc după lună cu pietre de

am scris cu cărbune pe peretele trecutului alb toate gândurile negre pe care le-am scos de la saramură şi le-am pus la afumat pe grinzi grele de nuc ce-mi atârnă şi azi pe umeri ai plecat

iubirea este singura piatră ce se rostogoleşte prin toate ungherele inimii şi pe care o găseşti prin toate carierele de piatră părăsite de oameni dar nu de toţi desigur prin cariere mai

afară e închis de ce aş ieşi afară norii nu mă lasă să văd cerul iar soarele ştiu că e undeva sus prea sus, abandonat şi rece iar tu eşti pe undeva... afară e urât de ce m-aş strecura

războaiele ce le purtăm cu noi şi poate şi cu alţii ne-ajută-n viaţă să urcăm spre alte culmi sau constelaţii sunt vremuri tulburi ce trăim nimic nu mai este la modă nici nu mai ştim cum să

pe strada înecată în catran acolo te-am zărit vânzând iubire şi-aşa noapte de noapte, ban cu ban strângeai o sumă pentru nemurire noroiul e mai gros pe strada asta şi lipicios, strivit de

lucrez şi-n acest week-end, iară de-acasă greu mă pot urni şi va mai trece încă o vară iar cu concediul...se fini

pielea ta arde când o ating e de jar pielea ta şi mă frige numai gândul că aş putea să te mângâi mă face să-mi fie frică de jar ochii tăi ard când îi ating au privirea lacomă şi vie ca un

e viaţa acră e acelaşi vid şi sunt distant, mi-e frică de covid dar cel mai mult o să-mi lipsească să mai găsesc un chip fără de mască

nu ştiu cine eşti dar te caut febril de câteva vieţi ţi-am pus pozele pe pereţi alb-negru, negru-alb poze fără chip şi fără ramă poze înmuiate în cerneală te caut încă de dimineaţă când

ploaia se zbate pe caldarâm iar vântul se-nvârte prin vechiul salcâm furtuna ia totul din cerul curbat şi sfarmă pământul în zi de sabat chiar timpul e rupt din viaţa reală si cade

noaptea mă caută dar eu nu vreau s-o întâlnesc cu luna vorbesc să m-ajute acum să te găsesc rătăcesc pe străzi pierdut personaj într-un film mut eşti drogul ce nu mai pot din sânge să îl

ce mult aş vrea să fii din nou aici să nu mă laşi să cad,să mă ridici ce mult aş vrea să fii numai a mea să mă înveţi iarăşi ce-i dragostea de multe ori adorm cu tine-n gând şi mă trezesc

cândva toate erau ale mele şi viaţa era de-nţeles nu anii contau ci iubirea tot timpul aveam de ales principii şi taine,aiurea puteam să greşesc orişicând eram tânăr,cuprindeam cu

cade zăpadă multă să ne-ajungă... nici nu ştiu dacă te mai iubesc nici nu ştiu dacă mai am nevoie de mine în toiul iernii cad mă rătăcesc sunt şi pădure şi izvor dar şi tăciune să cazi e

să nu mă uiţi iar Moş Crăciun anul acesta chiar am fost mai bun şi în efortul de a fii cuminte am fost mult mai atent cu cele sfinte obrazul l-am întors de-am fost lovit şi nu m-am plâns chiar

prin parcul uitat unde noi ne-am iubit amintirile zac prăfuite și frunzele cad de toamna-a venit iar băncile sunt ruginite aleile curg printre copacii-adormiți ca niște brațe ce vor să mă

o mărs tata la război și-o lăsat caru'cu boi mama zâce că nu știe de tata o să mai vie dară noi l-am așteptat și-o ajuns vestea în sat cum că toți care s-au dus or luptat da-n viață

curge clipa atinsă de aripa destinului amintirile atârnă ca rufele la uscat aromate cu balsam concentrat pentru ca părerile de rău să nu se amestece cu eventualele lacrimi instant iar sufletul

ai umerii goi ca două valuri aruncate-n vâltoarea furtunii ai buzele moi înfășurate în cuvinte și strivite de sărutări ce se rostogolesc ca o avalanșă de pietre spre inimile noastre secate