Poezie
alb-negru
2 min lectură·
Mediu
nu ştiu cine eşti
dar te caut febril de câteva vieţi
ţi-am pus pozele pe pereţi
alb-negru, negru-alb
poze fără chip şi fără ramă
poze înmuiate în cerneală
te caut încă de dimineaţă
când ceaţa e ruptă în panglici
iar roua are acelaşi gust
de piatră vânătă
te simt, te ştiu că bântui ca o fantomă
prin parcuri şi livezi
pe uliţe clădite-n grabă
unde oamenii au uitat să mai vină
unde sunt doar eu, o ultimă grădină
ce-ar vrea să fie udată
cu îmbrăţişări moi
tot timpul mă simt în război
cu mine însumi
ca un detectiv privat
ce caută inimi în miniatură
te caut şi eu:-apropo, cine eşti?
arată-ţi chipul la lumina nopţii
lasă felinarele să te acopere
cu căldura lor ostenită
de atâta tăcere de atâta nimic
tu mă ştii dar poate crezi
că nu ne-am potrivi
mie-mi place iarna ţie poate vara
mie-mi săngerează inima
ca la o operaţie pe suflet deschis
şi nu mai este loc de catetere
de fapt nu mai este loc de nimic
dar mă resuscitez singur
când durerea apare alb-negru, negru-alb
mă loveşte pe aortă
iar tâmplele se rostogolesc
peste amintiri sculptate în granit
te caut printre oameni translucizi
te caut în orice formă de viaţă sau moarte
te caut în orice culoare dintre alb şi negru
pe-afară , prin mine
dar nu te găsesc încă sau poate
erai lângă mine la fiecare respiraţie
la fiecare freamăt de memorie
dar eu nu vedeam
erai formată din alte mii de culori
pe care nu le cunoşteam
eu cunoscând doar tăciunele nopţii
şi albul ceţii de dimineaţă
ochii mei străluceau în acelaşi cadru
alb-negru, negru-alb
dar nu pentru tine
011505
0