Mihai Chira

aripile mele sunt în interior, ascunse de privirile curioase, tăioase ale trecătorilor prin viața mea. o privire poate răni mai mult decât o mie de cuvinte, ca un țăruș de os înfipt în

ce-aș mai putea cuceri când totul e cum este, când eu sunt cum sunt, când nimic nu mai e totul. îmi omor timpul cum pot, în spatele ferestrelor închise din sufletul meu, acoperite cu perdele

vara e încă în mine cu furtuni de nisip cu plaje întinse pe şezlonguri de corali cu soarele ce-mi încălzeşte lunca sufletului iubiri toride consumate în regim all-inclusive nici n-am

Mi-am rezemat oasele în rastelul nopţii Gura îmi miroase a pustiu În timp ce muşc cu dinţii coasa morţii Vreau să te chem dar este prea târziu S-au uscat şi florile din glastră Unde tu deunăzi

ai venit la mine cu iubirea ta în palme era neagră, ca noaptea ce bate-n pereţi nu la uşi m-ai uns pe tot corpul întinzând negrul până s-a amestecat prin carne şi sânge prin respiraţii şi

m-au năpădit anii. umbra mea se întinde goală şi lacomă ca o sculptură de Giacometti rânjind la pereţii întorşi pe dos aş putea scrie versuri despre nimic dar călimara a secat ca

îmi baţi la uşă cu unghiile, ştiu că eşti tu după cum oja de pe ele picură pe interiorul uşii topind încuietorile intră, intră în viaţa mea, ia loc în inima mea şi te rog să mă scuzi este

ne ţineam de mână nu pentru a nu ne pierde ci pentru a ne asculta bătăile inimii eram îmbrăcaţi lejer cu iubire, toate străzile inmugureau când le treceam pragul, erau ca nişte straie

stai calm. nu alerga prin viaţă ca o pradă crezând că eşti urmărit de un prădător... nimeni nu vrea să te prindă întoarce capul şi vei vedea doar dârele subţiri ale vieţii tale cum se pierd

Pândeşte frigul pe la geam Şi iarna e atât de goală, Cad fulgi pe care nu-i ştiam Nu că ar fi mare scofală. În casa mea totu-i normal, Ce-ar fi în cot ca să mă doară Că ninge iar

nu trebuie să-mi spui că pleci dacă pleci. privirea ta rămâne înfiptă ca un ţăruş de abanos în inima mea ce foşneşte învelită în amintiri creponate şi încă mai bate în ritmul paşilor tăi ce

noaptea loveşte cu pliscu-n pereţi sfârtecând varul mâzgălit abstract. ploaia intră prin acoperiş izbind ţiglele mucede şi scorojite şiroind prin tavan peste noaptea nesătulă şi feroce care a

Cum ar fi, mamă, de-ai mai fi Să-mi mângâi părul plin de nea Şi să mă porţi prin melodii Ce nu le ştia nimenea. Când tu te-ai dus, eram prea tânăr Şi nu ştiam că, chiar te-ai dus Doar tata

e atât de bine să nu mă ştie nimeni, să bat drumurile de pomană culegând privirile trecătorilor, punându-le prin buzunare colecţionându-le patina ochilor iar la nevoie când nu mai am ochi pentru

pe cerul purpuriu norii par domesticiţi de cât i-a leganat vântul: nord-vest, nord-est, au adormit ca la un cântec de leagăn şoptit de chire şi egrete iar când s-au trezit au strigat: apă,

să ştii că dacă te iubesc asta-i tot ce am nu știu ce să-ţi mai ofer. poate munţii de singurătate ce i-am escaladat fără niciun echipament de protecţie nenumărate mări ale neputinţei deşi nu

Ca frunza vei cădea, o ştiu Rănită printre ploi şi vânturi Şi tot pământul ruginiu, A cam uitat de flori şi fluturi. Din tot ce-a fost a mai rămas un mit Nici codrii, tineri nu mai

florile sunt călătoare nu pier niciodată. acum e frig, şi-au plecat în ţările calde să adune puţină căldură cu petale de aur machiate în culori şoptite de sărutările celor care le

am îndesat iubirile peste tot. sunt singur, dar în casa mea e atâta iubire nici nu pot să deschid vreun geam sau vreo uşă că iubirea ţâşneşte înaripată, inundând văzduhul, luându-se la

Mă tem că vei pleca şi vei zbura Spre alte ceruri, poate mai albastre, Iar universul tot s-ar scutura Să-ţi facă loc şi ţie printre astre. Ai să te-nchizi în aripi de egrete Ce se desfac când

Într-o zi, plictisit, m-am apucat să construiesc avioane de hârtie, dar nu-mi mai aduceam bine aminte cum se făceau. M-am tot chinuit, am tot mozolit cu mâinile hârtii după hârtii, dar oricum le

te aştept să înfigi cuţitul de lemn în inima mea pietruită cu dale de sânge, şi lasă-mi un semn, de n-ai timp sau de eşti ostenită te aştept să mă tai cu cuţitul de os făcut din falange şi

palmele mele, rupte din piatră te-au acoperit pe tine toată, şi iată, îţi ţin de urât când umbrele latră în miezul de noapte cu luna-n fereastră palmele mele şi inima-mi toată, ţi-au