Mihai Chira

palmele mele, rupte din piatră te-au acoperit pe tine toată, şi iată, îţi ţin de urât când umbrele latră în miezul de noapte cu luna-n fereastră palmele mele şi inima-mi toată, ţi-au

boul se credea stăpân peste întreaga lui cireadă dar, i-au găsit minus, la fân, și-acum se-nvârte, după coadă

picur odată cu ploaia, mă tolănesc ca şi ea pe străzile înguste, sau curg în neştire prin nopţile boeme care lacome, înghit totul: locuri, oameni, patimi, acareturi anii trec, trec şi eu

mă luă vara pe nepregătite, eram cu pufoaica şi cuşma lipite pe mine n-am observat că florile şi bălăriile zburdau mari pe pământ bătând câmpii ca artificiile de revelion aglomerând

te privesc barbar dorinţele mele stau ferecate ca-ntr-o cutie a pandorei ar năvăli ca nişte hoarde înecate în praful stepei să-ţi sfârtece orice putere de împotrivire să te răpească din dom-ul

seceră vara lanuri grele sunt poleite-n aur toate şi-orice dorinţe-ar avea ele sunt efemere şi prea coapte trece prin colb şi arătură şi dorul meu, uscat să crape scaieţi şi mirişti n-au

e muncitor greu de găsit de toată lumea căutat are talent de-a sta pitit din fire e mai rezervat

este gurmand de neoprit dar și cu multe kilograme nicio dietă n-a găsit să-l facă să uite de foame

m-ai părăsit şi anotimpurile au luat-o razna sfârtecate de patimi şi remuşcări iar apusurile-mi aminteau de tine cum te-ai rupt în bucăţi să nu te mai pot găsi ştergându-ţi urmele aruncând cu sânge

vino iubito să spargem seminţe ne aşteaptă în parc banca noastră e roasă de vreme îi lipseşte şi-un dinte dar noi îi spunem şi acum, dumneavoastră plopul de lângă a înlemnit, ce să vezi se face că

atâtea dealuri ce nu-s ale mele le urc, le cobor când am început să mă caut prin camerele goale era prea târziu, zidurile deja mă considerau unul de-al lor iar varul de pe ele era machiajul cu

ești aici lângă mine sub pecetea nopții ce are stele la urechi am numit un crater de pe lună după numele noastre să-l putem vedea din orice punct al singurătății nu ne plac cometele ele vin și

primăvara când, trosnesc nuielele din gând şi le aprind, cu al tău foc trăiesc o viaţă-n stil baroc aş prefera stil bizantin când apăreai la mezanin spunând cu tronc că ţi-am picat pe inimioară,

iubito, se ridică furnale industria grea prinde avânt noi ne iubim prin vechi mahalale e noroi şi plouă mărunt zvâcneşte fonta topită-n cuptoare muncitorii asudă din greu, şarjele fierb ca ieşite

viaţa mea e ca un poligon de tragere, se trage de pretutindeni şi miroase-a pucioasă, obuzele învelite în zgură proaspăt scoase din uzină cad şi mă lovesc peste tâmple, provocându-mi răni care nu

am inima ca un cub rubik, toţi vor să se joace ce ea să o întoarcă pe toate părţile când pe faţă când pe dos, să apese cu palmele uneori cu pumnii peste bătăile ei înfometate şi moi, care

nu te aşteptam... dar am mers şovăind pe străzile roase de atâtea cohorte de încălţări unde bordurile muşcă cu atâta poftă din trotuarele tolănite pe pământul rânced ştiam că nu eşti aici dar te

te-am clădit cu atâta grijă şi speranţă cărămizile veneau de la fabrică cu lutul încă fierbinte şi viu traumatizate nedrept în cuptoarele flămânde multe veneau cu arsuri de gradul 4 altele mai

într-o bună zi, când ploua cu cicoare iar pe ferestre, toamna mânjea cu mătrăgună, mi-am adus aminte de tata îmi petreceam timpul cu familia, prieteni de tot felul, colegi de muncă dar, nu şi