Mihaela Roxana Boboc

într-o zi o să-ți vină să iei lumea ca un preș în picioare să te ștergi de tot năduful, vei spune pentru câte nopți mi-ajunge sărutul tău, îți vei zădărnici orele căutând un dram de

începe într-o noapte acum 28 de ani o noapte de mai cu perdele scorțoase pereți albi un țipăt scurt forfotă epuizare nocturnă o claie de păr negru câteva tușe clasice contrast mâinile

Puțin. Tăiem câte o felie de carne ușor cu priceperea unui măcelar iscusit. O agățăm de un cârlig, o lăsăm la uscat în soarele dimineții. Cel mai mult am murit când ai plecat Am tăiat dublu,

Aș vrea să ne întâlnim într-o zi dincolo de această carapace schilodită. Rujul urmărește discret conturul oboselii pe pahar în timp ce te creionez din distanțe; linii paralele

Despre apusul de soare pe care urma să-l vedem împreună Nici nu s-a scris nici nu s-a pictat vreodată până la mine. Daca ți-aș fi spus că mesteacănul în care se reflecta lumina sângerândă de lipsa

Este primăvară de câte ori îmi atingi tâmplele respir prin tine ca și când universul acesta ar încăpea între buzele tale așa te sorb ești scoica prin care ascult marea despletindu-se în

Paie de chibrit se aprind peste oasele mele, un frig îmi chircește gândurile - miroase a prunc. O lamă de patine își răsucește conturul în piept mi se zbate o altă inimă peste care ninge

dimineața se șterge apatic de colțul gurii dorm până târziu visez reuniunea cu colegii de școală vreau să scriu un poem despre ioana mă gândesc la ea așa cum vizualizez natura pe

siluete prelungi în brazdele zăpezii la periferia orașului ”once upon a december” viața mi-a sărutat părintește fruntea și m-a trimis în ruinele acestui trup am strâns în pumn vers după

Emi, tu crești printre iluzii te miri de-o coajă de nucă ca de-un tărâm ceresc o porți cu tine printre pietre o ții strâns în pumnul drept îi dai apoi drumul în lume din căușul palmei așa cum

când închid ochii departe de iarnă și spun fulgilor hoinari să plece, când mă vezi mergând pe cioburi de vitraliu și aripa unui înger frântă, când mă prinzi de mână și strecori o șoaptă

Privesc, dincolo de flori de corcoduș și petale cromatice, cadre dintr-un film mut în haine de zeghe; e atât neastâmpăr în mâinile mele; înțeleg - viața - o colecție de mădulare amputate

M-ai luat de mână departe de ploi, mi-ai acoperit ochii zicând simte tăcerea! să curgă poezia precum laptele din sânul mamei! Ți-am arătat mâinile îmbrățișând vidul, fără muze e stearpă

Ea are o viață, dar nu-i a ei, e a ta. De când te scoli cu umbrele cerceafului pe chip, urmărind cu ochii hulpav biberonul cu lapte, cu capul abia itit după pătuț, te urmărește cum înghiți lacom, te

Ocol de lumină - un cântec îngânat pe înserat în umbra mestecenilor suri o ultimă boltă sângerând peste orele cu dâre violet în omătul pașilor tăi - și întunericul se lasă

Ioana se trezește în fiecare dimineață după un ritual propriu întâi se îmbrățișează ca un copil alintat pe perna care îi păstrează forma corpului ghemuit așează zilnic o mângâiere apoi desenează

sunt a pământului, cu tălpile pline de vină calc prin zile nici poezia nu-mi aprinde candela o unică văpaie, purtată de vis crește în mine nestingherit ca un prunc pe care-l port în pântece în