Mihaela Maxim

credeam că... nu mai vii
mi-este de ajuns... semnul
\'însemnează\' o tăcere cu numele tău
încă un plic sigilat, aproape de inimă.
mercic

tăcerile cu umbra unui surâs...
aveam de gând să curăț unele texte...
m-ai făcut să renunț, cred că le las acolo

ce mult îmi aduce turnul tău de șoapte
zarea ta culcată sub poalele vântului
pleoapa clepsidrei întoarsă către sufletul timpului
ucigând amăgirea
pentru nașterea unei iubiri...

un text care ar face și murăturile să hohotescă, arzându-și tristețile prin borcane... hai că m-ai scos din pepenii negri ai deșertăciunii, am râs cu lacrimi!...
pardon, m-am înseninat, lacrimile erau deja bătute în cuie...
BRAVO!

mă bucur...
măcar tu.
acum pot să plec liniștită

sper să pot citi, despre asta...
să ne rotim ochii toți, către ...anatomia universului din noi... să picurăm cu stele de gânduri, din gânduri...
merci, Elena
Adrian...ți se datorează!
vi-se
ni-se
ni-n-se
nouă ne...
bucurie.

sper să nu mai îmbobocești tristețe citind, uite
am răsfirat cărnița poemului, dacă mai e ceva de făcut, spune-mi, e prea fierbinte, eu nu știu să...tai
:)
mercic pentru semnul de pietoni
levitează
pupicei.

atât de aproape cu inima verde...
tropăind peste cete de versuri nescrise
lăsând armele-n veci necuprinse
cu ghiocul în coaste
și perle de vise...

mi-am dat mâna cu multe din frazele tale, în pielea aceluiași salut. mă rotesc și eu pe-aici, să văd cum pot să... pun mâna pe carte, s-o ascund sub pernă, pe undeva, să n-o găsească mama și s-o citească înaintea mea!
:)

privesc cu mâna pe burtică
la cireșele de tăcere coaptă în poezia ta.

un călcâi...

palma surâsului tău culeg iarbă de rouă
să-mi leg setea cu șerpi uriași, în snopuri
veioza era o lanternă, abajurul o lacrimă, toate se întâmplau într-un plic ștampilat pe buzele mele
secret ucis în vârful de sabie aprins în ultima lumânare
cu ceara fierbinte...
ai învățat și tu să numeri pe același abac al mărgelelor de sticlă încrucișând din priviri același spațiu al iubirii
vin, citesc, adorm, mă îmbăt de cuvinte, ca la mine acasă
:)

nu mi-ai spus niciodată ce părere ai...
dar mă atingi cu acest nou poem al gândurilor
și nu mă mai pot abține

palmele ei strânse
învață sa picteze clepsidra
cu vin sfințit
umbrele tăcerii
spunându-i:
cândva ai să alergi în mâini pe nisipul
crud al timpului-trupului meu
Tu, lucrare de sticlă
sub mâinile mele de piatră
strop de apă vie curgea
de pe chinul ei, în pocal
ascunzându-i chipul
ar fi venit pescăruși să dezgroape sensuri
în stânca cioplită, plină cu vise
cu buze topite
vin de nisip
unit cu lapte de lacrimă
și sânge

pornim toți?...
în geana viselor, cu colțul de aripă al poeziei pe umeri...
regăsind \"poteca ucisă de ierburi\"?
(în beznă ascunsă, aș începe eu... nu știu, fă ceva cu perfidă felină... sau poate mi se pare numai mie)
văpaia din ochi pândind...infinitul
ecou de gând
sălbatică ispită...
ceva de genul ăsta.
îmi place, mai trec

am folosit și eu... operația asta, fără să vreau... fără să știu că e deja, marcă înregistrată! :)
recuperez citind, agenda zilei de ieri...
prima:
fără \'caii\'
a doua aș.. răstălmăci-o, un pic:
mă ridică-n brațe lenea
vântul ciung să mă boteze
fagur\' de mireasă-n miere
cristalin în ochiul stâng
... hai, mai treci prin ea, sunt pe-aici.

cine clocotește mai tare, în poezia ta
emoția care trișează, sau sângele revoluționar
mă duc să citesc jurnalul de bord...
:)

să decupez tot, toate mesajele scrise, să pun una lângă alta apoi, poeziile citite și necitite, cusute oricum, iubite, împletite subliminal, în zborul tainic al viselor... dar oare de unde să încep? agonia este una singură, drumurile împletite sunt un singur ghem cu miliarde de căpătâie, însăși Ariadna ar intra pe fiecare dintre ele, ghicind sorți, crâmpeie sălbatice de eter al iubirii, fiorul energic străbătându-ne tălpile neobosite, uneori rujate, alteori ridate, alteori... încărcate de puroi... călcăm peste noi înșine cu poezia culcată pe brațe
șoptind agonic ultimele vești ale ființei universale în genunchi căutându-ne urma, trimițând neobosit asteroizii speranței picioarelor noastre pline încă, de neîncredere.
Suntem același animal nocturn străbătându-ne masochist universul, încălzit de câte o stea, în labirintul de emisfere culcate în sisteme solare.
nu, nu-ți mai spun că mă bucuri cu trecerea ta, zăresc încă praful cosmic al urmelor de pași, ar trebui să simți vibrația mea newtoniană aplecându-mă din glezne

m-ai zărit în mulțime... mercic.
lasă giful, mi-am pus eu un link, către aici,
printre versuri... și-o să vin să-mi
clătesc valurile de ochi
fără să mi se taie picioarele:)

ai să râzi, Claudiu, mai aveam puțin până la a crede că... scriu degeaba...
acum știu
dacă m-aș mai închide vreodată, voi lua cu mine sufletele voastre de curcubeu :)teddy...
merci vouă care citiți

și-am dat cu pintenii în spinare, fără să vreau. nu mă pot opri să-mi spun poate, vreodată, voi reveni cu foarfeca printre trăiri... alteori sunt neputiincioasă.
cert este că merg mai departe. încerc să învăț, din puțin, câte puțin, către un adevăr trainic, care mă va lăsa, poate, să-i calc încolăcit peste urmeri...
mă bucur că mi-ai răspuns.
always.

deșteaptă inimă se desfăta cu zaruri
semințe de-ntuneric măsluite
pătate-n cifru jumătate sânge
pe suflet orb durerea e stăpână

încinsă perlă mărgăritar arzând
cuvântul mi se zbate iar pe foaie
curgând din piept a lacrimii bătaie
eu floarea vieții închid în piept plângând

curaj zdrobit pe urmele tristeții
o cană dulce de nectar în umeri
a trebuit să stau în calea vieții

schimbând victorii-n lanțuri de înfrângeri
cum mi se-anină pana tinereții
de vină-s ochii, sufletul, și îngeri