S o n e t 13 5

Atât de aproape. Ești un semn de vreme bună.
Nu mai apuc să mulțumesc. Am ajuns să o fac prea des.

deșteaptă inimă se desfăta cu zaruri
semințe de-ntuneric măsluite
pătate-n cifru jumătate sânge
pe suflet orb durerea e stăpână

încinsă perlă mărgăritar arzând
cuvântul mi se zbate iar pe foaie
curgând din piept a lacrimii bătaie
eu floarea vieții închid în piept plângând

curaj zdrobit pe urmele tristeții
o cană dulce de nectar în umeri
a trebuit să stau în calea vieții

schimbând victorii-n lanțuri de înfrângeri
cum mi se-anină pana tinereții
de vină-s ochii, sufletul, și îngeri

De Miha Maxim ? Acest poem va purta pentru mine mereu savoarea momentului în care a apărut.

Lasa-ma sa fiu subiectiv si sa-ti spun ca e cel mai frumos sonet pe care l-ai scris. Imi place in intregime, asa ca nu am ce sa reprosez.

“…temnița nădejdilor mă poartă
Departe de lumină și avânt.”

Final perfect. Imi place.

Dragul meu,
Dacă undeva, într-un colț de suflet, am fost pe o lungime de undă apropiată, eu sunt cel care mă bucur și sper să ne mai prelungim micile mulțumiri interioare. Poate chiar cu sunetul de azi care, a propos de ce spuneam, este unul al sufletului. Mie îmi place, dar nu întotdeuna rămânem pe aceeași lungime de undă. Ar fi și monoton.
Succese și speranțe!