mihaela aionesei

diminețile fac gimnastică la mine în geam nu le mai văd de-o săptămână oarbă ce-mi stă pe suflet precum străina instalată în casă o văd în fiecare zi în oglindă țăndări de ciudă plimbă

mi-am potrivit sufletul cu al tău jumătăți ruginii rătăcite în al vieții hambar căutăm aroma altui anotimp desfrunzind emoții în palme amuțite de dor din preaplin cad

ieri aș vrut să-ți spun despre cum încolțesc inimile primăvara despre grădini dezbrăcate de parfum despre diminețile agățate în floarea de salcâm despre fluturi și păsări care țes duminici

destinului i se îngăduie să fie orice- furie dezmierdare cuțit ce sculptează adânc în arbore ramuri și flori roșii în care soarele se scaldă pentru a-și hrăni curcubeul ascuns la capătul

felia mea de realitate este o felină zilnic se hrănește cu bucăți de fericire crudă prea crudă pentru a simți mierea prelinsă de pe buzele lunii pline de faguri numai ea e singura în stare să

e atâta toamnă atâta toamnă toarnă în mine rugina țâșnește ca dintr-o fântână arteziană sub piele un hățiș de ierburi strâng rup se împânzesc într-o astfel de zi nici lacrimile nu au

știu un loc unde râsul își are rădăcina înfiptă în grădina cu pruni prin inima căreia încă-mi aleargă pusă pe șotii copilăria pașii nu cunoșteau stângăcia înfrângerea haz de necaz

stau în noapte cu o pasăre albă în mână îi este foame dar n-am cum s-o hrănesc mă fărâmițez celulă cu celulă să încap în mine stelele nu se văd nicăieri/ nici eu și nici Dumnezeu nu se

învățasem drumul cu ochii închiși până la groapă doi metri mai la stânga de sârma zimțată unde bunicul îngropase primul dintre copii mort în al doilea război din cauza tifosului acolo se aruncau

am zile când tac și ea tăcerea împletește o funie de cenușă pe care demonul nopții o vântură o smulge am nopți în care vorbesc și dragostea noastră pare că vrea să întoarcă surghiunul din

de alungat moartea un pian alb ploaia și liniștea aceea imensă în care auzi cum foșnește tandrețea de preaplin nici nu poți respira lăuntrul vuiește de fluturi mireasma de liliac inundă

dacă aprind o lumânare în mine se topesc deodată toate aripile aripile acelea care au sperat că vor putea merge măcar inutil zborul cerul dorul când n-ai pe cine locui melc apărut după

Bacovia îmi umblă prin suflet cu abatoare de miei trupul chircit într-un bob coboară în adânc după sărutul lui Iuda fântânile dau în clocot hamal neobosit un păianjen cară pânze pentru

strânsese în dinți mai multe amurguri decât ar fi încăput pe străzile orașului unde se zăvorau câinii de teama lătratului se ascundea când într-un liliac și-atunci umbra îi creștea cât

cine ești cel care îndrăznești să-mi locuiești atât de confortabil până și umbra? nu știi? păsările vin și pleacă, trenurile au timpul lor de staționare, anotimpurile fac schimb de

clătinându-se ar fi trebuit să fim mai aproape de perfecțiunea cercului în mijlocul lui să aflăm taina semnului rotund ar fi trebuit să cutezăm a fi pescăruși lipiți de catarg pe-o navă

în orașul meu nu se întâmplă nimic moartea umblă goală pe stradă și nimeni nu se mai teme de plictiseală ninge, ninge nervi albi peste coastele goale de umbră, de umblet de naiba mai

deodată mi-a apărut în cale mai albă decât varul ducea într-o mână cealaltă mână ciuntă n-avea picioare șerpuia în urma ei ceva ca o strigare și în spinare i se vedea un ciot pe locul unde