liniștea cu mâinile încrucișate

e atâta toamnă atâta toamnă toarnă în mine rugina țâșnește ca dintr-o fântână arteziană sub piele un hățiș de ierburi strâng rup se împânzesc într-o astfel de zi nici lacrimile nu au scăpare se înmulțesc pleznesc și dau pe dinafară pe străzi până se trezesc în fața unui copil care împinge o inimă într-un cărucior cu rotile rușinate se retrag în carnea lor trupul și-a rupt din sine o noapte să oprească scurgerea asta hidoasă respir…în sfârșit mă deosebesc printre șuierături o voce îmi povestește despre o punte misterioasă peste care trebuie să trec o lună roșie și-apoi să mă învârt după ea până când pe partea cealaltă se va ivi o apă în care dacă mă voi scălda pustiul se va desface încetul cu încetul și va fi liniște liniștea aceea cu ochii mari și mâinile încrucișate în care cineva este gata să-ți ia locul în timp ce sufletul călare pe un iepure o ia la galop