Marta Cremeny

O poezie care are de toate după părerea mea: atmosferă, imagistică, construcție bine realizate. Contemplație și implicit meditație. O poezie ca un cuib, în care te miră încă nevoia de protecție, de înlăturare a senzației de pustiu, în care se insinuează nevoia de confirmare a rostului, de împlinire.
,,ce pustiu ține frunzele
agățate încă de crengi\" mi-a plăcut debutul poemei în mod special, fiind un gând ce ne urmărește de multe ori, căruia de regulă ne trebuie pagini întregi să îi dăm contur, cel puțin mie așa mi se întâmplă...Sensurile poeziei cred că se desprind liber, nu găsesc necesar a insista asupra lor.
Ce mă intrigă însă este titlul, înțeleg că ar putea fi un monolog după o beție cu o gâză, pustiul fiind cu adevărat autentic în cazul ăsta, însă nu știu de ce ai ținut să subliniezi prin ,,anonimă\". Gâza este percepută prin ea însăși ca fiind anonimă...
Doar versul 3 parcă are ceva un pic strident pentru întregul desăvârșit ce îmi pare a-l găsi aici, sigur e doar o impresie, scuze pentru remarca neargumentată.
O poezie care mi-a plăcut cu adevărat.

De acord cu ce a spus dl Nanu. Un poem cu atmosferă puternică, ideea se insinuează subtil cititorului, aproape fără însă să mai conteze, fragmentul de amintire e o poveste în sine. Îmi place simplitatea și felul liniștit în care respiră poezia, nu cred însă că finalul nu este clar, tocmai este un FINAL, eu aș spune doar că penultimul vers apare cumva în plus, o explicație inutilă a ultimului.
Plăcută lectură.

...Și parcă încep să pipăi în mine fiecare zi, căutând iluziile pe care le-am lăsat să se petreacă fără a le șopti măcar amintirea... Nici nu le-am îngropat creștinește, le găsesc la groapa comună de năruiri (și eu care credeam că e o piramidă!). Când ne acoperă eșecul surogatelor, când nu ne mai putem minți că nu e doar poezie neputința de a trăi fără iubire, fără speranță, nu ne mai rămâne decât autosugestia că încă putem viețui cu neviața din noi (sau că putem muri oricând cu ea).
Scuză că nu m-am oprit strict pe text, întreaga poezie îmi pare remarcabilă.
Mi-a plăcut mult.
Cu drag de aflare,
N.

Florin, dincolo de ineditul și plăcerea versurilor, m-ai făcut să trec printr-un periplu al semnificației absolutului. Al iubirii. Am pornit ceva mai târziu :) de la legea atracției exprimată de Platon cum că fiecare ființă poartă în sine o jumătate a întregului doveditor și caută instinctiv și necontenit ,,frântura ruptă din el însuși”, deci complementarul. Am trecut apoi prin ideea mai dezvoltată a lui Schopenhauer - precondiția unei pasiuni puternice este ca două persoane să se neutralizeze reciproc, așa cum fac un acid și o bază când formează o sare - așa mi-am explicat originalitatea cu care tu găsești echivalentul pentru întreg, plecând oarecum invers însă, rupând mai întâi universul și refăcându-l apoi prin intermediul contopirii celor doi. Poate bat câmpii, dar elementele folosite ce îi vor îngemăna în final pe cei doi în unul, în ei universul, spre a-i reda din nou universului (ca un tot), nu îmi par alese doar pentru imaginea poetică ( reușită de altfel), ci pentru o semnificație mai profundă, aceea de a restabili starea primordială. Și vina principală pentru vorbăria mea la ora asta o poartă corespondențele cosmice ale masculinului și femininului pe care le-ai folosit – cerul și glia. Ca și inversarea și contopirea aceentuată în poezie: stânga-dreapta. Nu am putut să nu mă gândesc citind ,,hai inimă în inimă / să pot privi prin tine \" că, mai mult decât sediul emoțiilor, inima a fost considerată centrul ființei individuale, dragostea manifestându-se aici ca un fel de traumă. Chiar încercam să-mi imaginez o simbioză a esențelor, un centru al centrului în centru :)
Sintetizând, (în sfârșit!:) ) aș spune: hai să trăim Unul în întregul univers și universul în El întreg!
Frumoasă cerere în căsătorie, frumos dar de nuntă, frumoasă poezie.
Cu drag,
N.

,,Acolo am înțeles că fiecare lipsim întotdeauna de undeva fără să știm.\"...m-a oprit, m-a dus, m-a întors, m-a făcut să-ți las un semn de mulțumire și de rezonanță. Și chiar și atunci când știm, când înțelegem, rămâne un adevăr de neschimbat. Lipsim de undeva. Din cineva. Cineva lipsește din noi. Nu mai întregim. Rămâne un paralelism sau cel puțin necontopirea, singurătatea inerentă, senzația de alte timpuri în același timp, cum a observat și Costin. Rămâne pre_textul tău. În noapte se zbate visarea, dorința. Iluzia cum îi spui tu. Și ea rămâne. Însă lipsește din final. S-a dus altundeva și a înghețat acolo. Moartea nu mai e o spaimă luminoasă, caldă, un trăibil ca atunci când simțeai ,,brațele tale în jurul meu\". Nu mai e în doi, o promisiune a durabilității cuplului. Moartea devine o spaimă întunecată și rece. E pentru fiecare. ,, Închid ochii.\" ,,Eu nu mai pot să o văd\"...eu nu te mai văd...eu nu te mai simt nici atunci când se nasc iluziile. A înghețat visul.
Încă o dată, mulțumiri pentru adâncul din textul tău.
Cu drag,
N.

Lavinia...mă bucur că ai descoperit prospețimea în imagine, căci în ceea ce privește textura, am vrut-o în deplină concordanță cu uzura (ne)trăirii în cei doi și cu aparenta banalizare prin repetarea sentimentului la scară umană. Sfârșitul...e într-o locație unde se reușește să se strecoare unul pe lângă altul, așa cum el și-a dorit de fapt, fără un schimb de cuvinte, fără un schimb de sentimente, cu sânge rece, cu ochi fără suflet...De ce? Parcă nu aș vrea să o spun într-o disecare dozată a cuvintelor și a imaginii folosite...sper ca atunci când nu se înțelege, să se simtă. Ar fi reușita poeziei și nu numai.
Îți mulțumesc de trecere și pentru părerea atent exprimată, chiar dacă doar...pe scurt.
Te mai aștept cu drag.
N.

Lucian, tu știi cu ce plăcere savurez ,,bagatelele tale\". Uite, am ajuns deja la a 27-a...:)
M-am tot gândit la ,,partea de est a camerei\" și ori m-am obișnuit între timp cu exprimarea ta, ori am fost de acord că restul de imagini sugerate au destul plus de simțire încât să compenseze trimiterea un pic aridă la răsărit, ori nu am găsit ceva mai potrivit, cert e că acum mă bucur deplin de poezia ta.
Nu o să vorbesc despre semnificații, nici despre stările antitetice sau complementare prezente mereu în versurile tale, remarc doar imaginea aflării lui Isus la depărtare de o rugăciune și un cântec de vioară, captiv într-o icoană, privind însă liber, sau poate veșnic. Sigur însă că tu nu te puteai opri aici, chiar așteptam sublinierea, iar vietatea infimă, trăind în versurile tale preț de o clipă cât bobul de orez, dar țesând început, a meritat așteptarea.
Am văzut, am înțeles, m-am liniștit. Pot citi înainte, pot privi răsăritul sau doar fereastra...

,,Găsesc uneori cărările alteori liniște\"...iar eu găsesc uneori poezie, alteori doar rima suplinind sentimentul. În textul tău am găsit poezie. ,,azi m-am trezit auzind visul
unei sălcii\", spui tu și îl aduci mărturie al continuității însingurării într-o prea grea asociere, într-o liniște-sălaș pentru inima-salcie, ironică, destructivă de speranță :,,credeam ca numai pe noi/ne au prizonieri visele,/dar m-am linistit/salciile dor mai departe\". Și iubirea nu poate fi poezie...și poezia nu poate fi iubire atâta vreme cât cuvintele nu au curaj să trăiască liber, să-și uite rima ce presupune lucidă căutare, iar apropierea nu se petrece deschis, luându-și avânt din privirea ,, ochi în ochi\"- asumare instinctivă și de netăgăduit a trăirii.
Mi-a plăcut mult căci pe fiecare ne doare măcar o dată ceea ce ar trebui să ne împrospăteze: pe salcie apa, pe noi cuvintele(uneori lipsa lor, alteori premeditarea lor).
Cu drag,
N.

...Și nu știu cum au reușit versurile tale să mă întoarcă în timp, sau să întoarcă timpul în mine, la vremea în care visam și iubeam crezând necondiționat în miracolul ,,Păsării albastre\":,,Il est un bel oiseau volage,/ Qui rarement reste en sa cage/C\'est le bonheur,/Hôte joyeux de notre coeur\". Și nu pot decât să cred că primăvara nu va rămâne fără cântec, că singurătatea nu se va înfiora de propriul tril de risipire-n tăcere, dacă-i vei descânta a iubire împărtășită, așa cum am făcut și eu:,,Chantez, aimez et, sur mon âme, / Auprès de vous sodain, madame, L\'oiseau viendra / Et jamais ne s\'envolera.”
Prea sensibil pentru triumful singurătății. Prea frumos pentru o continuitate în lacrimi, în alb-negru.
Cu drag,
N.

erata
soudain(asta e o dovada pt. emoția ce mi-ai produs-o)

,,mi se îngustează tâmplele
de-atâta așteptare\"
...poezie și emoție-presiune în doar două versuri.Ai dreptate, nici nu mai are rost să vorbim de ochii care singuri se mai pot mișca în cruce lipiți definitiv de palme, rugând a ploaie...și asta, dintr-un reflex condiționat al spaimei de deșert în noapte.
E tot ce am citit mai frumos de multă vreme.Iar eu îți mulțumesc pentru asta.
Cu drag,
N.

Florin, acum am conexiune la net:), așa că pot să îți spun că mi-a plăcut povestea fără de care nu se poate, pentru că totul, până la urmă, este o explozie, iar atunci înțelegi nemurirea, nu? :). Povestea poveștii și a dorinței de poveste, a ceea ce se termină dar nu piere, pulsând din toate versurile și imaginile atât de firesc de uman un strigând ,,Vreau!\"
,,În intestine îmi mai crește un șobolan parcă
în așteptarea ta.
Încep să cred că nemurirea are rădăcini de gorun
străpungând pântecul meu albastru,\" ...
și bineînțeles penultima strofă, de-a dreptul încântător felul în care ai izbutit să scrii poezie alegând o temă deloc facilă. După mine textul de mai sus te validează oarecum, (dacă mai era nevoie) ca poet, lejeritatea absolut credibilă cu care ai trecut de la subiectele fixe, pur raționale, aride uneori:), la profunzimea unui absolut ,,te vreau\".
Personal doar față de primele 5 versuri din ultima strofă aș avea unele rețineri, îmi par forțate, grăbite oarecum (și să nu îmi spui că senzația e în concordanță cu mesajul :)). În rest, zâmbind asemeni Giocondei, îți spun: mi-a plăcut! Și uite, se mai întâmplă și lucruri bune când se duc naiba conexiunile la net, nu doar se frâng inimi! :)
Cu drag,

,,plictisită singurătatea aceasta încă neterminată
își poartă tristețile vieții cu ochii pe ceasul din perete
se simte căldura ta cum coace merele verzi\" și ultima strofă mi-au plăcut mult, mustind de imagini puternice, deschizând o poartă emoțiilor, păstrând poezia până la frângerea gândului. Deosebit poem am găsit aici, doar ultimele două versuri mi-au forțat oarecum primirea, poate datorită senzației de limitare într-o definiție, deși tu cuprinzi orizontul și destinul în ea :)
Recitind, îmi pare că fiecare vers aproape ar putea fi sau naște un poem, cu toate astea ai reușit să le armonizezi într-o atmosferă căreia cu greu mă sustrag.
Felicitări, mie mi-a plăcut mult.

Nu știu cum a fost scris inițial în poezie, însă corect este ,,să nu vii\".

Florin, de data asta doar voi cita o strofă, deși am simțit întreagă povestea. Mă iartă tu pentru lipsa de cuvinte. Doar de data asta. E un fel de mine-tine, iar de rest... doar emoție:)
,,eu îi recomandă în locul inimii aceeași frunză și tu îi pari cea mai tristă fată
care a fumat vreodată kent 8 în parcul ăsta cu ochii mari și verzi
ca o frunză crudă de canabis
eu și tu se iubesc tare mult încă deși au un sentiment al tragicului
aproape perpendicular pe tâmplele amândorura
ca în poveștile de dragoste citite mai ales în copilăria mea\"

Dana, fericire întreagă îți doresc...ca și poezie și culoare...

,,La Mulți Ani!\"

Cu drag de tine, de ziua ta,

Impresionantă simplitate, grea singurătate...acolo unde coboară toată firea dar nu vine nimeni. Și totuși a fost o naștere, cadrul a fost invadat de o înțelegere universală, totul părea pregătit pentru contopire, pentru cântec, dar...,,n-a fost nimeni\".
O poezie care mă lasă fără cuvinte.

Am citit cele două părți ale Edenului cu plăcere, găsesc în ele o atmosferă fantastică, scăpată parcă din lumea lui Eliade, pătrunzătoare și învăluitoare, ce prinde în mreje, deci o reușită a povestirii, o descriere bogată în cuvinte puține, detalii subtile, ce nu dau greș în impregnarea imaginii, amintindu-mi de forța descriptivă a lui Călinescu.Îmi place în special povestea consumată în camera de hotel. Aș putea cita mai multe pasaje pe care le-am remarcat, multe idei și discuții se nasc pe marginea ei, aștept însă continuarea...

Ascensorul este locul care îți poate primi depersonalizarea, cu detașarea nepăsătoare a oglinzilor, ce parcă îți împrumută stările tocmai ca mărturie a nedăinuirii. Nici un strop de vanitate nu poate naște aici. Este un fel de templu al nerostului, al obiectivității trecerii, al deșertăciunii, templu al nepatimii. Cumpărătorul de ziare, imagine fugară ce subliniază impresia generală, aduce o notă interesantă textului, el nefiind altceva decât o altă oglindă ce se refuză nemișcării.
Interesant și bine scris textul tău, Vlad. Știi că am o nedumerire în ceea ce privește inversarea semnelor de punctuație ca și elemente comparative. Nu știu dacă a fost intenționată...
Plăcută citire.

Ascensorul rămâne pentru mine cel în accepțiunea primului text, dar pot primi și ideea de tărâm mobil al stărilor trecătoare, de metaforă a unei vieți. Interesant cum ascensoarele tale sunt multicolore, cu forme diferite, nunațate, specifice vârstelor și emoțiilor, în vreme ce copila dulce de la intrare se pierde ca și forță a imaginii în ele, viața i se refuză, oferindu-se tot unui spațiu de singurătate, independent de om ca individ în parte. Este un fel de programare dezolantă, îmi pare un Matrix mult mai cinic, căci se lasă descoperit, vizitat, fără a întreține măcar o clipă iluzia că ne-am putea fi făuritorii trăirilor, deși în textul tău există dreptul de opțiune. Pentru o vizită, doar...:)
Mi-a plăcut ascensorul speranței, bine conturate și celelalte, cred că ai putea însă dezvolta descrierea lor. Sunt sigură că nu ar diminua ideea.
Vlad, sper că va fi plăcută vizita în România, la fel cum sper să aduci cât mai multe din scrierile tale aici.
Cu admirație,