marius nițov

te voi căuta pentru o ieșire din timp nu la București e un drum peste trecut summitul unui Babilon din ciment expirat vrei să-ți mărturisesc ceea ce simți de ce nu crezi că te însoțesc prin

de o noapte nu mai vânez mi-am pus arcul din corn de cerb sub ochii tăi sunt tot mai tânăr puternic în lumină din alungarea morții am rămas rănit o ghiară rece mi-a brăzdat

cum să-ți spun doar cu gândul suntem pe niște insule îndepărtate eu mai spre apus tu zâmbești la răsărit între noi o mare de întrebări de oameni încovoiați sub destin îmi vezi imaginea de

într-un labirint al trecerii mă frământ scriu versuri pentru lumină e o tradiție un îndemn le pun în zidul alb al zilei așa cum se pun rugăciuni în Zidul Plângerii o cale a dialogului meu cu

mă închin ochilor tăi tainici pe sub arcadele întâmplărilor te privesc vreau să-ți acopăr rănile cu lumina să-ți sărut lacrimile până la ultima să te sculptez din sare cu buzele rugându-l pe

mi-a adormit noaptea pe umărul drept o duc să-i așez trupul în patul tău stai în sufletul meu aștepți ultimele versuri nu le voi spune acum e prea multă liniște mai bine gustă-mă până uiți

cu fruntea pe lună stau în noapte nu nu sunt nebun sunt prin locurile întâmplării nebunii aici au multă libertate eu trăiesc într-un ceasornic am să iau un ceai de flori voi îndemna la

No fain zicea bunică-mea ardeleancă io n-am văzut așe copil să nu se spărie de fiare am fost la pădure pentru lemne unde o fost asta la Făgăraș poate mă aude cineva de acolo poate din cei ce

draga mea mă întrebi de ce scriu afară ninge vreau să-ți trimit un fulg nu nu-l sărut se va topi am pus un vers alb dar tu știi că te port peste tot te-ai așezat cu tâmpla pe linia vieții

privesc spre cer cu ochii unui copil sunt în mijlocul unor idoli de piatră prin temple golite de duh dragostea mea îndelung răbdătoare vindecă așteaptă ultima chemare am făcut ultimele

nu te aștept acum aleile sunt încă reci băncile răsturnate e doar un gând colorat verde poate telepatia imaginile încăperilor mele verzi îmi place să încep primăvara din casă să-i deschid

Era un echilibru în dragostea noastră când mă apropiam eu tu un pas înapoi se înclina linia orizontului spre tine alunecam alunecam spre o limită unde îmi strângeam cerul pe trup mâinile

Ziua asta cenușie de iarnă mi-a trecut prin suflet ca o femeie rece oricât o salut îi fac semn de pe marginea drumului ea trece mai departe hotărâtă eu sunt doar o biserică

Stau lângă tine nu mă vezi sprijin sferele timpului să nu-ți pătrundă pe chip în suflet cadrane cu ore răsfirate-mi cad pe umărul meu stâng o rană se deschide în ea adânc pulsul bate

Lumina a pregătit un loc în oasele mele coloanele unui templu străvechi mi-a luat dintr-un vas inima umedă deschizând-o cu o piatră ascuțită să pună sămânța ta de femeie cu trup alb galben

Pe brațe îmi creșteau fructe coapte în mușcături adânci de șarpe sunt o pradă înaintea timpului un vânat hăituit în noapte sângele îmi duce printre rădăcini groase într-un diluviu profețit

O bătrână îmi deschide poarta pe chipul ei se adună valurile spre mal poftindu-mă înlăuntru mă aplec la semnul anilor privirea mi-a întârziat pe lucruri lespezile sunt îmbibate de ploaie

Nevăzutul meu se întrista îi spuneam că nu există decât atât cât vreau eu să-l integrez în lume de aceea îl numesc Nu nu mai vorbea cu mine trei zile câteodată amuțea o săptămână trebuia

Sunt zidurile prea înalte locuințele încuiate cu zăvoare solide nu voi escalada înălțimile nu cred în cei cu haine înstelate în cuvinte înghețate cetatea zeilor nu e consolidată zidurile

Te voi recunoaște trimite-mi un gând să-mi redai liniștea cred izbăvitorule se vor schimba lucrurile se vor schimba eu cad în neascultare eu uit îmi privesc iubirea de viață înființându-mă

paharul meu e plin nu-l îndepărtez nu-l refuz în setea mea pe el viața e ovală intrările lungi ferestrele înguste lumea concentrată ascuțită înghesuită turtită lumina ei acoperită de

La un consiliu spațial în lumea transparențelor s-au interpretat cuvintele mele am fost chemat să explic sensurile vă asigur dragi nevăzuți îngeri purtători de gânduri viața mea e în trupul

Merg pe aleile tăcerii copacii cresc în mine cu rădăcinile lor deshumate adun rămășițele ultimei zi din crengi înghețate luna o încălzesc la piept o curăț cu un plâns de copil o aprind cu