marius nițov

Ce ești tu început de neliniște semn al trecerii prin umbre orientare ridicarea din orizontală gândul fără sfârșit prins de zori de care-mi leg treptele spre Taj Mahal niciodată n-am

din degete mi-au rămas niște bile din mâini o sferă o îmbrățișare sudată cuprinzându-ți ființa de dimineață până seara nu mai trasez decât cercuri ca un compas gândurile sunt sferice mă

după o noapte pierdută la un bâlci să-ți spun locul nu contează m-am trezit cu gândul lecturii cu buzele lipite pe umărul tău mai încercănat decât ieri cu un rid nou pe suflet sub o mască

de ce m-am retras în tăcere singur aproape de un nor ascuțit să-mi taie rădăcinile adâncite-n bolta destinului din apele pe care-mi plutește drumul șerpuitor spre tine niciun cuvânt nu

nu știu cât de drag pot să-ți fiu eu tăcerea tăcerilor misticul retras de pe retina zilei nesupus convențiilor ieșit din nenumărate nașteri cât crezi din ce scriu dacă am ales bine

nu știu ce mă ține legat de zidul din sticlă vreau să așez lângă tine idei înrămate neliniște până când voi fi aici ancorat între ore plin de imaginații fantezii sondând la infinit în

nu cred despre mine mai mult decât ceea ce sunt în nici un caz un superman un actor fiul lui Dumnezeu toți suntem într-un fel păcatele mele de creștin nespovedit nici nu vreau să fiu o

mă întrebi dacă râd talentul meu de scriitor râd de moarte când văd plecările prea dese îmi apare îmbrăcată-n negru o femeie frumoasă cu un corp ispititor picioare perfecte poate asta-i

ce-ți cer eu să te ascunzi de tristețe am observat că iubirea vindecă imaginează-ți cât de mult mi-a trebuit atâția ani aveam mai multe răni nevăzute unele altfel arăt bine sunt

când te vei ascunde-n privirea mea prima oară o sferă îți voi săruta gleznele întinse peste valuri ascultând melodia pașilor tăi fără încetare coapsele trupul alb ca de fildeș mă vei

am ajuns un deținut al sentimentelor tale în clipa asta îmi asculți pulsul lipită de brațul meu cu toate gândurile îmi încrustezi pe piele ca pe scoarța unui copac setea dorințele

nu-i nimic nou am sentimentul unei înstrăinări privesc copilul din mine strângându-se-n palme pe o cută a vieții necunoscută amprenta mângăierilor părintești întrebări din

o binecuvântare dă-mi înainte una doar atât îți cer cred în mâna ta am nevoie de sprijin intru într-un șir de zile-n pântecul unui șarpe ca să supraviețuiesc las în urmă versuri prin ele o

nu-mi vezi străduința sunt un lac sărat din el se nasc toate am pictat un copac să te ascunzi în umbră în scorbura unei seri neașteptate un izvor pe fiecare munte să răstorn bolta poate

spune-mi că mă iubești în fiecare clipă fără schimbări nesupusă zilelor fără rod sau celor ce-ți dau sfaturi asta vreau să nu întorci paginile să nu mă răsfoiești ca pe o carte de

spune-mi că stai noaptea asta cu mine uite îți fac patul în capul pieptului te duc prin fiecare parte a corpului meu de la sternocleidomastoidian până la cvadricepsul femural ai să te

tu înțelegi că ești mai mult decât orice ai puterea să mă chemi să-ți faci loc în trupul meu să-mi renaști zilele ești izbăvirea dintr-o lume fără sfârșit toți oamenii repetă în mine

bun am înțeles toate semnele deschiderile închiderile eu am ajuns un semn nou o meandră pe pleoape închise prea devreme nu-ți calc umbra pe care o arunci cu o privire în urmă de fiecare

te caut prin venele adânci largi cât pentru curgerea unui fluviu izvorât din ochiul nopții sunt îngropat în fața tastaturii mă jelesc norii agățați deasupra gândurilor prin locurile

mi-ai spus că mă iubești nu e nevoie să-mi repeți numele nu e târziu niciodată draga mea scriitoare dar nu mai plânge cu ploi de primăvară reci ai să te pierzi în cearcăne prin nopți te

te voi căuta pentru o ieșire din timp nu la București e un drum peste trecut summitul unui Babilon din ciment expirat vrei să-ți mărturisesc ceea ce simți de ce nu crezi că te însoțesc prin

de o noapte nu mai vânez mi-am pus arcul din corn de cerb sub ochii tăi sunt tot mai tânăr puternic în lumină din alungarea morții am rămas rănit o ghiară rece mi-a brăzdat

cum să-ți spun doar cu gândul suntem pe niște insule îndepărtate eu mai spre apus tu zâmbești la răsărit între noi o mare de întrebări de oameni încovoiați sub destin îmi vezi imaginea de