Marius Mitea

împăienjenirea umărului moale și alb și cald pietrificarea aurei și restanța la taxe - iar aerul din cameră se retrage din calea nărilor mele . cu muchia-nsângerat-a unui blues îți decupez

comemorăm decuparea portretului tău din spatele sternului meu,vinul se zgribulește-n paharele albe de plastic, florile din coroane fumegă-n jurul panglicilor cernite :„pios

da,a sosit primăvara la colțurile străzilor încolțesc duios nebunii purtându-și stressul ostentativ împodobit cu pene de corb și brelocuri pe când cetățenii citavi ai Marelui Oraș își scot

dar dă-mi voie onorabilo să-ți surp jugulara cu buldozerul să-ți strâng pelvisul cioburi în pumnul însângerat și să-l depun la bancorex să-ți violez solemn intimitatea și bulbul rahidian să-mi

1. boașele arhimandritului umflate de nostalgii lascive rămân la latitudinea instinctului primar primarul neagă. negul de pe boașele umflate ale arhimandritului se revoltă bălos, insignifianța

o, ce mai viață e în satu’ hașag, comuna loamneș, județul sibiu, românia, terra, ! aici nirvana și beatitudinea sunt la ele acasă precum eufemismele-n palatu’ cotroceni sătenii joacă yoga pe bani,

drapelele naționale se sinucid prin lichefiere se insinuează tăcut prin crăpăturile din geamuri cioburile au muțit iar ficatul splina plămânii rinichii se retrag fără torțe zeii se-ascund

ghemuit între coapsele ei vasile-și grava spaimele în pântecul vălurit de lilieci interiori trăsura galbenă a tristeții înfioară caldarâmul. ea tace violet. pe frica lui ancestrală se

patria se lățește în splina sfârtecată de duioșie a camaradului vasile. el și-ar jertfi pe altarul cânepii amicii atlas și axis, pentru mântuirea neamului , pentru biruință, dar indiferența-l

...deci băiatu\' sta așa pe marginea râpei, așteptând-o... cu o țigară-n colțu\' gurii, cu mustața lui de ciumeg sfidând entropia. îți dai seama ? era pur și simplu bestial,

apocalipsă duioasă trandafirie și ușor frenetică, dar cât de fastuos ți se-mpleticeau tentaculele-n șiroaiele de lacrimi cât de feroce ți se-nfigeau rădăcinile-n orbitele sângerânde ale

Bănuiam că e o defecțiune la centrala termică... Ieri dimineața, când am voit a-mi răcori pleoapele, lincezinde după sinucigașa paranghelie de cu seara, pe țeava din baie s-a scurs un arhanghel

dar - încerca el s-o convingă în timp ce ea-și deștepta, cu degete absente, sânii - apocalipsa-i o chestie intimă, așa, ceva, cum să-ți spun, ca o subsuoară ne-epilată pe care nu-ți vine s-o

senzațiile s-au ascuns în codrii de la marginea inimii mele secetoase, îngălbenite, ca jivinele mărunte și gheroase . în catedrala părăginită, într-o strană cariată copii străvezii și reci încropesc

prin conductele cetății mai curg azi doar îngerii vâscoși, bătrâni, radioactivi ideea de zid, doar, mai stă în picioare iar paingii și-au țesut pânza peste cromozomii cariați ai

cataclism sfios și pudic cristalizez fiori de ebonită scriu poezii-bumerang ce se-ntorc, într-un târziu, la mine precum fiul risipitor precum porumbelul lui noe purtând agățate de pene bucăți

tăcerea cu trup de zeiță bântuie înnegurată galeriile sanctuarului mireasma fulgerelor se împrăștie încolțind apoi în fiecare clipă ce ne desparte de tine departe de oraș, crucificat pe un

lebădă de oțel gonind prin zeama propriei tristeți mimând metalic moartea atât nimic mai mult și-apoi zăngănitul festiv al cenușii în cupe la petrecerile de adio când senzațiile puse în oțet

delirul n-a mai întârziat de data asta e frenetic și trupu-i aburește de spasme pe umărul drept și-a tatuat chipul meu chinuit de crize existențiale pe sân are-ncrustat un poem cam licențios

ai spune că din păru-i curg biserici molatece și negre de n-ai ști că unul din străbunii ei purta o lamă de buldozer în cizmă și creștea în ogradă câteva cămine culturale ce-i ciuguleau din

pe la sfârșitul secolului nouășpe, proletarii din chicago s-au caftit zdravăn cu ocârmuirea. de 1 mai. pentrua lucra 8 ore-ntr-o zi. vasile era intr-una din zilele acelea... vasile era într-una

o ceață vâscoasă se lasă peste trup e coșmarul slab erotizat al leviathanului ce mă locuiește lupii au patimi subțiri din ele-mpletesc funii cu care mă sugrumă lent din dragoste ierburi

fârtați, țineți aproape, nu mai e mult, nu vă cocliți că oricum nu se mai lucrează și se și fură-n draci și nu mai avem mai nimic sacru, și ne regulăm ca mămăruțele-n Cimitiru’ Eroilor,suntem

împăratul tristeții mele își plimbă-n lesă privighetoarea oarbă pe bulevard. regele își tricotează-nfiorarea hlamidă verde-albastră prevestind liniștea. califul s-a travestit azi în lumânare