umbra lui budha. la hașag

o, ce mai viață e în satu’ hașag, comuna loamneș, județul sibiu, românia, terra, !

aici nirvana și beatitudinea sunt la ele acasă

precum eufemismele-n palatu’ cotroceni

sătenii joacă yoga pe bani, pe buzărai, pe cap de

locuitor, iar apatia lor tratată e cu binevoitoare indiferență de

primarele ras în cap ce, șăgalnic și fulgurant, croșetează vestuță legii

opșpe,

șefu’ de post și jăndarii patrulează gracil, la șold legănându-li-se

bastoane de razachie...

dar cronicește, cronicarule,

cum fondu’ funciar capătă, aci, noi și inefabile valențe, prin osârdia

consilierilor locali ce veghează duioși la legalitatea

giumbușlucurilor...

însuși goswamii bhacktivedanta prabhupada își trimite, spun

sătenii, corpu’ astral să dirijeze buna desfășurare a balurilor din localitate.

aici, iarna , casele năpârlesc, țiglele cad foșnind tandru, primăvara

alte țigle-ncolțind, împrăștiind în jur sălbatică miroasnă de

pirită și oricalc.

în hașag frenezia e interzisă prin strămoșești cutume, ultimul frenetic

al satului fiind expulzat pe vremea mariei tereza,

snoavele-n hașag sunt de-un tragism de-a dreptul suav,

iar duminica, în fața căminului cultural, se-ncing năprasnice hore

krishna, hore rama, hore hore...

o, muzo, dă-mi harul de a cânta năvalnica, neostoita liniște ce bântuie ulițele hașagului !