marian vasile

multumesc.

desigur, figurI(ne)

Partea ultimă e de-a dreptul gazetărească (in sens"can-can"-esc), să nu zic că e aidoma – mai slabă chiar – unei pagini din jurnalul unei adolescente cu coșuri. Dar, dracu știe! Valoarea are multe figure(ne). Iar în primele două strofe, sau, mai degrabă, din primele două strofe nu e nimic remarcabil/ nu e nimic de reținut (a fi remarcabil): zici că ba vă deșirați, vă împrăștiați, apoi e un “de la noi” care încurcă totul. Mă rog, o fi vreun sentiment; oi fi eu de piatră. Dar cred cu tărie că nu depășește bariera “atelierului”. În rest, de bine,
Marțian

un text de (cu) excepție (câteva chestii ce nu au rezonat la mine). Nu-mi place “îngerul meu devine îngerașul meu cînd văzduhul
se umple de îngeroi”, eu zic să schimbi, mai ales că strofa respectivă e chiar “cu har”.
De asemenea, abundența de “î” din: “îngerul meu și-a smuls o pană și mă fură și scrie poezia asta în locul meu
împotriva mea
în gerul etern

îngerul meu știe
într-o zi
o să mor și-o să fiu îngropat” e apăsătoare, nu știu dacă strică, dar parcă e implozivă, ori eu aș fi văzut un final exploziv. În rest, reiau, e un text de excepție, zic.
Cu bine, marțian.

‘nțeles! Să trăiți! “Poezia e ok sa fie proasta, dar comentariul e total aerian”. Prin urmare bat în retragere. Las totuși suspendată o nelămurire (mea culpa):de ce simți nevoia să explici versurile-ți? Neînțelesurile mele pot fi convertite în înțelesuri doar de mine, poeții să-și vadă de treaba lor, să scrie, nu să dea lămuriri la alții.

Rămână pentru alții poezia care nu e de blog. Noi ăștia mici ne îndeletnicim cu asta. O fi numai pentru poeți (accesibilă – de scris și citit, laolaltă) poezia care nu e de blog?

O părere
Nu știu cum altfel ai putea să tragi o ușă (dacă nu după tine), dar nu asta contează. Contează că textul e prea încârligat, trebuie să revii asupra versurilor pentru a te întreba “cum vine asta?” De exemplu: “ar trebui să pot ține în aer, ceva /care să bată foarte repede din aripi” – mi-e greu să înțeleg (știu, mea culpa). Înaintăm în text și dăm peste strofa a doua, care debutează stângaci cu “spectacol, o, da” (sună a juisare, să mă ierți) și continuă cu:
“am să-ți spun despre mâna întinsă din tren și fetița
care-și pierduse cangurul jegos iar în urmă
frunzele alea se roteau liniștit peste pietre
nici măcar nu cădeau”
?!
Strofa a treia debutează cu “nici pământul nu-i tocmai pământ, și el are-o aripă ruptă”, de unde se înțelege că a avea o aripă ruptă e un argument împotriva principiului identității. Finalul strofei salvează, oarecum, impresia de jenant, de perplexitate care mă învăluise până acum. Apoi strofa patru continuă orgasmul strofei a doua și împrăștie toată splendoarea. De aceea nu mă pot abține să o citez:
“spectacol, o da,
deși n-am să merg pe-o sârmă bine întinsă, pentru nimeni
voi apuca de-un colț și voi smuci deodată invers
într-o zi
vei vedea în sfârșit o femeie pe stradă”.
De bine, marțian.

Nu pot eu…
a ajunge la înaltele Dvs Scaune (poate Domnii?), dar cred că din postura de deținător de cuvânt pot a mă băga între belicoși. Nu de alta dar, nu știu de ce, îmi sună sexual. Războiul ca sex. Tu, treaba ta, importantă, desigur – aceea de a sfătui, expune “numai o părere”, iar cân’ vine vorba de a ți-o contrapune (cineva) iei foc. Să mă ierte înaltele Dvs Scaune, dar nu argumentezi deloc ceea ce spui în primul comentariu. Am vrut să te las în… îți zic eu cân’ om fi între patru ochi unde să te las, dar a argumenta că am limbaj de lemn dând exemple de cuvinte din poezie e, de fapt, a non-argumenta, dacă-mi permiteți, Stimate. Și mă rog, de ce “actor, nescris, cruce, nemoarte, ou... bla bla bla-uri” constituie limbaj de lemn???? Ești tu deținătorul formei și n-am știut eu????
PS. Îmi autoadresez textul. Mai lecturează Maiorescu, că l-ai uitat, sau poate nu l-ai citit vreodată.

obsedanta apariție (“în susul și-n josul, de-a lungul și de-a latul fiecărui text”) a unui termen/concept/cuvânt/personaj nu înseamnă neapărat “o acută lipsă de inspirație”. Numai poate o platitudine aproape de șablon a unor comentarii belicoase, în cel mai bun caz, în cel mai rău, retardate.
PS Dacă citeai cu trebuie – macheat/machit – ai fi remarcat că textul e la pers I. Așadar, uită de subtitlu, “poți fi mai fericit”?

…că tot ești bolnav de ipocrizie, de folosirea termenului, nu de altceva, se cuvin câteva precizări lămuritoare (pentru mine – aceasta pentru că ” Marțian, Pictor sau Nostia au această valore numai pentru Marțian, Pictor sau Nostia”):
primo: ipocrizia mea constă în imitația bunului simț, a bunătății, a disponibilității. Recunoașterea acestui fapt atrage după sine anularea sensului atributiv din “ipocrizie”
secundo: nu văd de ce o simplă mimă (vezi chiar și “balada unui om groaznic” sau “rătăcirile” – la care țin cel mai mult pentru că SE ține la ele cel mai puțin, dar nu despre asta era vb aici) ar putea atrage după sine împușcarea actorului și nu a personajului????????????????????
tertio: ești măgar cu “organ”-ul și știi prea bine că adăugirea aceasta a fost absolut gratuită, dovadă că e introdusă la “iv)”. Dar, vorba ta, hai sictir!
Căldură mare!

De ce să fie ipocrizie pipa?
…de ce ar fi, dacă nu este o pipă?
În s1v2 e “orgasmi”?
Exemplele sunt neroditoare, poetic sunt scrise cu măestrie. Non-poetic nu știu. Refuzul muntelui nu este munte.
De ce mă obsedează pipa?
Magritte e ca un vis urât.
Din care nu ne mai trezim.
Momentan despre “magritte nu e femeie, marțiene. nici pictopoezie. pipa este ipocrizie” nu pot a spune nimic.
Prea mult mi-am violat fiinta.

...ce m-as face (fara voI). Glonț.

Am (schimbat finalul, “boală pe i-“ – apropo, e vocala durerii, la romani, dar desigur, știai. I) de transpus un cafard, nu văd de ce i-aș mai trece un “auto-“; cred că ar îngreuna, ceea ce deja ar fi prea mult. E ca și cum ai spune că plumbul e cam greu. Zic și eu, de, nu dau cu parul. Apropo 2, cum zice franțuzu’, că tot ne zice el de ne ustură în… (pot să zic cur?) fund: “j’en ai marre!” De tot.

virgula

Două sugestii (în rest de bine, place ochiului marțian):
1. “adiacent” mi se pare căutat, pus cu mâna; contrastează cu naturalețea anterioară a textului (cam multă plutire – dar cred că a asta a fost idea ta),
2. Ultimul vers scârțâie; se vede că te-ai grăbit să închei, ceea ce pentru un bărbat nu-i a bună. De asemenea, virgule din ultimul vers faultează comparația, o, cum se spune în fotbal, obstrucționează.
Cu bine, M.A

Mersi pentru cuvinte. Nu știu exact la ce te-ai gândit/ ce ai simțit când ai spus că “infernul se simte bine-n afară”, dar mă rog… Altfel, bag de seamă că se apropie toamna.
Cu bine, M.A

Acum, că (m-) am oc (mac)hit (cu) câteva versuri, și nu numai, pot să spun că, înainte de toate, vremea despre care vorbești aici, este vremea pe care (ne-)am refuzat-o tot timpul. Numai că, vezi tu/știi tu, este loc de grozăvii, unele proiectate, altele neștiute; nu te aștepți la compoziție dacă n-ai caiet de com poziții, și, eu cred, nu poți să vrei a scrie altfel decât SE scrie, din tine. Critica și toate cele – la dracu! Ziua de Paște, la care visăm cu toții – să fim serioși – nu este departe: prin plecare, prezență, participare, refuz, sau câte și mai câte.
Cele (ne)bune.

Pe lângă stranietatea dicursului (de bine), aerul imagistic oriental (de bine), câteva versuri strong („...cumpărați din bazarul ăla pe care dumnezeu l-a amenajat
pentru ultima dată cînd a închis”,
„aș putea să mut timpul
acum că stăpînul său absolut lipsește
și să privesc prin ochean”) (de bine), deci, pe lângă astea, am câteva „ciupituri” (de rău):
1. „taraba și crank a rămas ultima”, nu se înțelege prea bine; dezacord?! Sau lipsa semnelor de puctuație face ca versul să pară dezacordat?
2. „cea mai mișto dintre babele care s-au înghesuit la
divina pomană și spectacolul să nu mă amuze deloc”, absolut încâlcit, mi-e greu să prin sensu’, chiar dacă am citit de trei ori; poate e creieru’ încâlcit,
3. e adevărat că „nu vezi în fiecare zi o babă încălțătă cu tîrlici
dînd iama la oala cu sarmale”, dar e uzual versul, scade impresia de stranietate, imaginea da, e stranie, dar expresia”nu vezi în fiecare zi”… e puțin răsuflată.

Vorba unui clasic, nu trage dom’ semaca!

Adrian, “actul gratuit” m-a urmărit toată săptămâna aceasta. Am impresia că însăși nașterea e adesea un „act gratuit”, și, culmea, aceasta chiar în momentul când mi se vorbește despre miracolul vieții. Fâs!
Alina, bine scot „ce”-ul ăla. Cu toate că în iconomia poeziei m-a suscitat cel mai mult atunci când am scris-o: să-l las, să nu-l las; remarcasem construcția puțin scârțâitoare – am zis fie! Dar dacă mi s-a atras atenția, scot.
Mulțam amândorura pt cuvinte. Cu bine, M.A

Îmi permit să răspund în locul antecomentatorului care mi-a fost postcomentator după ce eu îi fusesem antecomentator la o ante poezie comentată (la Pop). D-le Gedediu „a enerva” nu înseamnă „a fi slab”. Adică dacă ceva mă enervează înseamnă că sunt incapabil în a desluși echivocul și nebănuitul? Dacă erați puțin atent și inteligent, puteți să mă off-tați, ați fi sesizat că intervenția mea se încheie cu „cālīgo”. Dacă nu știți ce e, puteți căuta. Dacă nu vreți să căutați, dați fix cu bătul în baltă, sau în ce se dă cu bățul. În mâță. A, nu, aia se calcă pe coadă. Prin urmare, nu reiese de nicăieri că aș fi afirmat că trebuie eliminat echivocul care creează sensuri, ci cel care creează câlți pe creier. Cum bine l-a descoperit Dl Pașa pe ăla cu \"nu mai scâncește\".
Hîc.