Maria Prochipiuc

La prima citire pare un fapt banal, atât de banal încât se confundă cu realitatea, realitate, care uneori pare la fel cu cea de ieri, aici doar modul de a expune e altul, apar câteva elemente care îți dau de gândit, de fapt acolo cred că stă un fel de mister al lucrurilor, acea bere, care poate schimba starea firească a ceea ce se întâmplă. Acum dacă e să mă refer la text ca formă, pot spune că are o organizare proprie, chiar dacă nu aș ști autorul acel & e un simbol ce poartă numele de Gelu.

Cuvintele își au locul lor clar definit, mai ales pentru sugestie, dar și cu capacitatea de a orienta cititorul spre semnificații poetice.

Nu te regăsesc printre aceste versuri, așa la prima vedere, doar poate dacă încerc să pătrund mai departe de text, poate dacă îi dau diverse interpretări, față de alte texte ale tale se simte acea oboseală din text, dacă o iau filozofic și pornind de la primul vers, cred că nelșiniștea vieții e ceea ce se vrea transpus aici.

Viața e așezată între două coperți, nașterea și moartea, autorul cărții nu poate fi altul decât Creatorul, a încerca să descifrezi nu se poate altfel decât să încerci să o parcurgi filă cu filă, pagină cu pagină- una dintre interpretări, am spus doar una, acum recitind mi-au rămas în minte versurile :
îmi vine să o pun pe spate
și să mă arunc cu ea
dacă aș porni de aici , ar fi cu totul altceva, e libertatea mea de interpretare, nu?

Mă gândeam și eu cum puteam s-o găsesc pe Silvia altfel de cum o știiam, mereu grăbită, mereu cu trenul în gară și ea încă întrebându-se unde plecacă.

Poemul acesta are în el atâta frământare încât de oriunde ai începe să citești te prinzi în vârtejul versului și apoi te întrebi de fapt ce cauți tu pe aici, că doar nu e locul tău, cine e oare de vină? Nimeni, altcineva decât tu care te lași prins în mrejele aceste zvârcoliri încercând să-i pătrunzi esența.

Cel mai important lucru din acest poem, în amețeală ce te cuprinde când citești, e ceasul, ceasul acela care te trezește la realitate, ne măsoară timpul ca să nu uităm de noi și să nu ne uităm prea mult în noi...

Ehei, iaca și Bicuță a matali vrea să fie lansat, desigur că trebuie să primească botezul, acolo la locul nașterii lui, ca apoi să se preumble prin lume, cine știe poate într-o zi ajunge și în târgul Ieșilor. Felictări Liviu Nanu, zis și Anton, bucuria acestui moment mă determină să mă gândesc cum se poate ajunge măcar pe vslea undelor la Roșiorii cei de vede sau ce te vede...e lungă calea, așa spun unii, ba e lată spun alții, cel mai important e că voi fi acolo lângă voi să știți cu sufletul aproape n-o să puteți respira de mine și dacă vin și doi cu viara, cine mai știe dacă nu mă voi încumeta să pornesc la drum.

Comentariu e pe marginea textului de aici, voi posta o stea să-ți lumineze calea pe mai departe și nu numai atît, îți cunosc scrierile, iar pentru ceea ce e cuprins în paginile acestei cărți, toată apreciere.

Mă așteptam să faci lansarea sub streașina lui Bîcuță, să simtă și el cu adevărat mare.

Am stat noi doi pe bănci în toamna blândă
Cu truda-n sânge, depănând povești.
Pe Tâmpa duhuri se-așterneau la pândă

Imagini de locuri ce le-am parcurs cu pasul, cu sufletul, dar mai ales cu ochiul, unele îmi sunt atât de aproape, altele încerc să le descifrez din versurile scrise aici. Un oraș ca o poveste veche, o poveste ce își are rădăcinile în existența prezentului. Acel moment al depănării poveștilor e poate cea mai frumoasă parte a poemului, ca apoi să te trezești la realitate, dar ce e impresinoant e că povestea e încă realitate, e încă prezent…

Transpunerea în imagini e poate ceea ce te caracterizeză în mod deosebit, reușești printr-un exercițiu al minții să scoți imagini chiar din elementele cele mai simple uneori, alteori mergi cu transpunerea undeva spre începuturi, dar folosind cuvinte simple, fără a le înflori cu metafore.

Urmărești diverse teme, e ceva ce te frământă așa cum se frământa materia întru începuturi, așa cum substanța își căuta ființa în care să se individualizeze.

Mi-a plăcut expresia: marginile zdrențuite ale cerului…transpunerea ta întru Creator, te individualizează. Din ceea ce ai scris aici aș dezvolta un eseu, dar mă opresc, să mai am timp și pentru altele. Vreau și eu măcar una dintre cărțile tale, îmi plac oamenii așezați între coperți!

pentru a se întoarce
înmiresmat
de certitudinea sângelui

Cred că e primul text de-al tău, la care mă opresc cu un comentariu, versurile în simplitatea lor concentrează o întreagă filozofie. În acest poem nu lirismul e cel ce câștigă, ci finețea cuvintelor, care au un anumit ecou. Există aici precizie, claritate și profunzime. Un singur lucru aș propune referitor la titlu sau poate ai folosit inversul smereniei? Eu l-aș numi Smerenie! E doar ceea ce gândesc eu, e doar o părere

viscol în noapte –
bunica toarce privind
prin geamul tot mai mic
Un semn al citirii, bijuterii literare, ca să le poți înțelege și să le pătrunzi în adâncul lor trebuie să-ți deschizi sufletul și să-ți imaginezi cu mintea sensul versurilor. Se desprinde de aici imensa dorință de a pătrunde dincolo de cuvânt, de fapt, aici , cel mai important după mine este imaginea ce se conturează, oare, ce sunt aceste bijuterii? Imagini transpuse în câteva cuvinte, în 17 silabe să concentrezi o imagine nu e chiar așa de ușor, dar tu ai reușit. Oferi versului acea iubire de frumos și cred că aici e tot miracolul.

Interesant, am citit, am recitit, mă tot gândesc la iiii țoi la iv, finalul e la înălțime, precum și partea de început, restul face parte din pușculița cu trigonometrie, aici nu am stat și nu stau bine așa că voi reveni. Am lăsat semnul cititorului plăcut impresionat la citirea textului.

felrui fler dar e mai fler
din pereți când curge varul
iată vine potcovarul
colindând a primăvară
caii verzi pe câmpuri zburdă
des abuzatul
visează
sâc!

Un text zglobiu, să știi că cititndu-l mi-ai adus zâmbetul, e ca un fel de mugur care plesnește să dea în floare, e interesant, mă gândeam de ce nu ai folosit semnul dialogului, dar pică bine și așa, îți stă bine și în proză așa cum îți stă și în poezie. Acum poți să-mi dai mie mașinuța aia roșie că vreau să mă...mărit, ce zici?

Încerc să fac un comentariu sub altă formă, poate nu atât de reușit, dar mie îmi plac enorm aceste bijuterii literare:

năluca gândului ars de vânt
neiertătoare peste câmpuri vine
frânturi de țipet în boboc de floare

Aș defini aici transfigurarea sentimentului prin expresia poetică simplă, dar cu o anumită filozofie a ideii de bază. Poezia are rolul de a face legătura dintre cuvinte, dându-le posibilitatea să virbreze. Aici e poezia unei suflări, emoția trebuie doar simțită nu este exteriorizată, e un fel de nebunie a gândului filozofând cu sine. Zborul e elementul ce susține versurile, le dă acea lumină despre care doar în treacăt vrea autorul să amintească. Orice om are în el zborul și lumina, dar important e să știi să o spui și altora și tu ai reușit.

Descompunerea trupului în imagini îți dă impresia unei multitudini de tablouri, dacă încerci să le suprapui, nu vei reuși niciodată să vezi ce vrea să spună poetul, dar dacă iei imagine cu imagine și-o anailizezi, descoperi lucruri extraordinare, sunt de fapt imagini ale minții. În poezia aceasta eu văd mai întâi imaginile și apoi cuvintele, primează imaginea, chiar dacă acest poem nu se vrea vizual. Să ne închipuim desprinderea degetelor și umblarea lor pe perdea, versul trei și patru ne duce în altă dimensiuneae mai mult o tentă filosofică, o metaforă stilizată. Lumea materială a trupului poate fi definită înt-o multitudine de imagini, e parcă un fel de divizare a trupului, materia nu moare, e plină de viață. De fapt reprezintă condiția fundamentală a acestor imagini.

O remarcă; imaginea cu ketchupul strică din misterul frământării materiei, propun o schimbare, altceva ce poate duce spre misterul cuvântului, după mine poemul pierde foarte mult aici ( după mine, e doar o părere).

Finalul e esența poemului, existența sufletului care se simte gol, după acea descompunere a trupului, de ce oare se simte gol? Exită o motivație, s-a rupt acel dialog între el și trup, se simte abandonat, starea de gripă îi dă șansa refacerii întregului.

Poate și un tilu de șoc!

cheamă-mă întru locașurile tale Doamne
acolo unde păsările și-au făcut cuib zămislind alte vieți
depărtează-mă de valea plângerii ca binecuvântare a mîinilor Tale
dăruiește-mi viață să mă pot veseli întru graiurile gurii Tale
sărută-mă cu pacea dreptății spre adevăr și bunătate
pleacă urechea Ta către inima mea din necazul meu mă scoate
Tu Cel ce faci minuni veselește-mi privirea cu mângâierea palmelor Tale
rușinează-mi nepăsarea fă semne spre al nouălea cer – înțelepciune
zidește-mi nemurirea ca o cumpăna a dreptății – Crucea Ta!

Cu gând pios urcând treptele ce duc spre nemurire, de acolo de unde se văd vîrfurile munților, acoperite de lumina taborică...cuvintele mele nu pot spune mai mult, aici nu se poate comneta, doar asculta ceea ce vrea să spună poetul...

Da, uite nu am citit la subtitlu, era vorba chiar de ceea ce gândeam, acum mi s-au deschis ochii versurile de mai jos tocmai asta vrea să ne prezinte, mă dusesem cu gândul mai departe, dar totul era aici:

Cu pas alert, n-ai altă țintă-n față
Decât să ieși în larg de sub poveri
Ce te strivesc din urmă și te-nhață

- asemănasem aceste versuri cu altă parte a coborârii pe Cerbului, mă gândeam de ce ultimul vers, dar acum se explică totul. De asta e bine să citești chiar și ce scrie sub titlu...

Pentru că e atâta liniște în noaptea când somnul nu te cuprinde, ce poți face, decât să pornești la drum cu poetul. Revăd intrarea și iesirea de pe Cerbului prin acea poartă numită a Șcheiului. Mi-ar place mereu să intru așa cum spune primul vers, ca apoi să o iau pe Sforii ( cred că ai un sonet și pentru această străduță) să merg în neștire pe sub zidurile vechi de sub cetate și obosită de drum să intru prin poarta Șchei și să poposesc nu mai departe de numărul Unu. Ai reușit atât de fin să ascunzi sau mai bine spus să țeși acea pânză cu fire nevăzute a mai multor momente… stropii reci ai unei oboseli, a unei stări ce lasă urme adânci, argintând tâmplele întru contemplare, pune în vers frumusețe și imagine.

e o forfotă mare
miliarde de păsări
se adună în stoluri
în palmele mele – Un poem concentrat, chiar dacă versurile sunt foarte scurte, semnificația cuvintelor și înțelesul lor au un mare rol aici. E o forfotă mare – momentul când totul capătă alte dimensiuni, când parcă și cerul își trimite spre palmele ce cuprind, spre palmele ce simt și mângâie miliarde de păsări. Palmele au un mare rol, palmele pot iubi mult mai profund, decât cuvintele. E poate aici momentul culminant al trecerii de la starea de extaz a conceperii, spre cealaltă stare, care e tot o formă de extaz, dar sub altă exteriorizare cea a durerii.

sunt în travaliu acum
strâng din dinți și tac – momentul culminant, nu numai al poemului, dar mai ales a mesajului ce se vrea transmis, fiind un poem de dragoste, masculinizat, iau acest amestec ca o curiozitate a trecerii prin stare în locul celei ce poartă această sarcină. Dar aici mai poate fi și altceva, e un fel de a ascunde dragostea, e un fel cifru…o dragoste pentru care ai luptat, iar așteptarea ei e ca un travaliu, dar e o stare plăcută, ți-o însușești ca poet. Versurile redau imaginea, dar dincolo de acestă imagine, în spatele tabloului e cu totul altceva ( așa cred eu, sau e doar interpretarea mea, e libertatea mea de cititor)

tac până îți voi auzi
primul strigăt
până îți voi da
prima gura de lapte- da, și aici, acel strigăt, e din nou momentul ce culminează cu nașterea ar crede unii, dar eu vreau să cred cu totul altceva, că acesta ar fi de fapt momentul dăruirii totale, că te simți ca un copil în acea încleștare

doar atunci
îmi voi desface palmele
și voi bate din aripi
continuu
în inima ta – starea de relaxare totală, inima, palmele desfăcute, aripile pentru un nou travaliu, un nou zbor, pentru un nou strigăt.

E doar o interpretare. Citisem poemul la apariția lui, dar timpul nu mi-a permis atunci să mă exprim. Am tot căutat să-i dau un alt nume poemului, pentru mine poemul parcă pierde din filozofia lui cu acest titlu. Îmi vine ceva în mint , dar s-ar părea că sunt eu prea exaltată, ce zici de : Frenezie?

Of, nu știu ce se întâmplă am fost deconectată de două ori după ce am scris comentariu și i-am dat drumu, așa am pățit și la cel de mai sus, am șters ultima frază, mai ales că era și o greșeală și până la urmă văd că a plecat fără. Îmi cer mii de scuze, dar trebuie renunțat la:\" Nu, mă m-ai deranjeză, un cuvânt poate îi găsești un sinonim-noneului.\"

Acum că tot am revenit o să mă opresc și la o altă metaforă ce mi-a plăcut\"supremația lăuntricului\". De cele mai multe ori măcinăm în interior tot ce se poate și ce nu se poate și până la urmă se alege praful, totul e să ardem și acel foc să fie lăsat să treacă dincolo de noi, și mai sunt , dar mă opresc, nu înainde de a mai da câteva exemple: urletul mortului,tăcere asurzitoare, supliciul existențial...


--------------------------------------------------------------------------------

Filosofie fantastică i-aș spune eu,dar atât de reală... nu există în realitatea vieții oameni mici și lucruri mici, dar nici invers, dar pot exista oamenii vii care sunt morți cu adevărat, apoi ce am remarcat și îmi place și mie să folosesc ca diverse metafore, e acel pumn de pământ care vibrează în palmele noastre, nu vom ști niciodată pe cine ținem , ce boț de aur putem avea, ce ar fi să ni se transfere doar pentru un scurt timp starea aceluia, o frântură din viața lui. Ca persoane vii suntem extraordinari, că avem această posibilitate. Acestă pulbere de oase mi-a adus în fața ochilor o imagine, care poate nu are nici o legătură cu textul tău, dar am făcut asocierea cu ceea ce spui, în momentul când cel ce pleacă dincolo este așetat în locul de veci cei prezenți iau în palmele lor țărână și dau acolo peste el… desigur că din punct de vedere creștinesc înseamnă altceva…gândeam nu cumva o fi un fel de a nu-l lăsa acolo singur? E poate o împrietenire cu țărâna altora, în care se va transfoma mai târziu Sau de ce nu acea comuniune a legăturii pământului cu cerul, trupul pământesc și sufletul…

M-am oprit doar asupa unei idei, dacă ar fi să comentez tot textul, nu mi-ar ajunge foile, mă opresc, E ceva deosebit , aici , poate pentru puterea ideii, a mesajului scos din fiecare frază și nu numai, textul tău ar trebui ridicat la un nivel superior.

Un singur lucru mă deranjează, lipsa spațiului după semnele de punctuație, sunt sigură că vei corecta…în rest un text deosebit! Nu, mă m-ai deranjeză, un cuvânt poate îi găsești un sinonim-noneului.

Pasiunea pentru cuvântul așezat în fluxul versului are o mare importanță, lejeritatea folosirii lui, indiferent dacă este un sonet de dragoste, unul de peiasaje, altul de realitățile înconjurătoare, face din orice moment o bucurie. Citesc aici la tine și îmi aduc aminte că am ajuns acolo, la acea biserică, e un fel de pelerinaj al cititorului, mai ales a celui ce vrea să colinde Brașovul însoțit de sonetele tale.

Sonetul în complexitatea sa, poate cuprinde o gamă variată de manifestări, citind și recitind, îți dai seamă, că totul vine nu numai din construcția rimei și a ritmului, ci mai ales din suflet. În versul acesta e pus sufletul celui ce trăiește printre cele descrise aici.

Remarc:

Mihai Viteazu-n prag, într-o firidă
...Priviri de sfinți, decise,
Îmi par că sfarmă vremea cu obidă
Dar tu-n înalturi neclintit mai crezi.

Construcții deosebite, ce îți desenează imagini pe care le poți percepe cu ochii minții. Semnul aprecierii sonetelor închinate Brașovului, câte am citit până acum.

Uite poate așa, ca un fel de a ne da mâna peste munți, ca semn al unirii ai venit azi cu acest sonet, pomenind de un alt domnitor al unirii, își dau mâna peste veacuri, Mihai Viteazu și Al.Ioan Cuza, în ceas de sărbătoare a neamului nostru. Și pentru bucuria acetui moment, toată aprecierea mea!