Maria Prochipiuc

Vă anunțăm că s-a schimbat locația lansării cărții de la Librăria Eminescu de lângă Universitate la Uniunea Scriitorilor în Sala Oglinzilor, Calea Voictoriei, nr.115, sector 1 București. Autorul împreună cu ceilalți invitați vă așteaptă cu drag.

Mulțumesc dl. Laurențiu Enache pentru atenționare, așa mă întrebam și eu acum: ,,dar cum adica deasemeni?\'\' așa că după ce-am recitit, am schimbat cu totodată (adevărul este că varianta mea este discutabilă) și acum vă răspund: se mai poate întâmpla, nu e așa de ușor să treci de la sărmăluțe la anunțuri, iar cineva îmi spune că e foarte bine când ești atenționat, tu îți citești de mai multe ori un text și nu vezi uneori greșeala, fiindcă deja devine pentru tine un automatism. Fii mereu aproape! Îți mulțumesc!

Oare unde bați domnule cu această fabulă? Îmi închipui că e ceva imaginar, dar cum te știu un om al realităților, sigur ai fost la pescuit și de acolo, sau poate e cu totul altceva. Cum fabula e un fel de satirizare personificată ai lucrat frumos cu imaginația mai ales cu metaforele, ca apoi să lași cuvintele să descrie sensuri.

Introducerea mea e poate puțin confuză, dar mi-ar fi plăcut să pot da masca și să descopăr realitatea. Ce e cel mai important aici, nu e faptul că nu voi ști exact, care sunt personajele, ci cel mai important lucru e modul în care te exprimi, e felul în care reușești și pe drept cuvânt să aduci noul, nu numai în rondel, așa cum am mai citit, dar uite chiar și în fabulă. Așa cum e de așteptat personajul ar fi trebuit să fie situat undeva la înălțime, mai sus decât toți ceilalți, dar aici la tine e cu totul altfel, încă din prima strofă, îi descrii condiția, modul în care poate fi văzut de toți ceilalți. Calitatea care ar ieși la iveală din primul vers se estompează brusc în ultimul, din descriere pare un personaj chinuit de soartă, dar mai ales de ceea ce crede el despre el, faptul că ar fi bun la ceva, dar toți cei din jurul lui îl văd altfel, de fapt văd realitatea

Remarc strofele:

Degeaba era bun țintaș
cu limba până la buric
și lipicioasă. Muște … aș,
nimic.

Anii treceau. Trecea și ea –
o fetișcană-n pas rapid,
pe mal – brotacul o privea
a vid.

Finalul e de pomină, fabula e forma în care mă mișc mai greu, fabula o citești, râzi sau zâsul- plînsul, și parcă nu merită să-i strici frumusețea prin comentarii. Eu doar am trecut pe aici și am lăsat așa un semn, că, are o morală cool, iar restul ce înseamnă: vers, ritm, că există aici un ritm, parcă ai asculta anotimpurile de Vivaldi sunt pe măsura așteptărilor, nu mai spun că ar trebui să fie urcată undeva la înălțime, că mă trezesc vorbin singură...mă voi retrage încetișor că deja mi-am terminat materialul...și anii trec!

O frumoasă poveste de iarnă, cuprinsă doar în trei versuri, minipoemele sunt acte picturale, ce concentrază în conținutul lor un întreg tablou... Interesant de unde e privită iarna, de sus, de unde, din cer? fiindcă imaginea cu trestia goală împlinește tabloul unui peisaj de iarnă. O mică încercare:

gerul năzdrăvan
de sub streașină filozofează
broderia geamurilor

De la început aș vrea să-ți spun că ceva nu-mi pare în regulă, mă refer la versuri, aș fi lăsat acel ,,aici,, doar în final

adun clipele
frunzele ascultă
înmulțesc vântul
și ploaia nu ajunge
copil mai sunt

aici mă plimb

Asocierea între imagini și versuri cu ceea ce am spus mai sus dă o nouă interpretare. Știi, la Iași e frig și plouă, e parcă o tristă zi de toamnă, am asociat acest desen cu toamna, în rest văd că ai început să abordezi alte teme și subteme

Unele poeme chiar se PreFabrică – pornești de la o temă și începi să construiești, acum depinde cu ce cărămizi - ceva artificial uscat la soare sau în cuptoare, sau poate din cărămidă refractară ce rezistă la temperaturi ridicate. Dacă în aceste poeme nu pui și ceva sentiment, atunci totul e perefect, te încadrezi în contextul cerințelor, să fii cât mai… ei, dar atunci când ai tendințe romantice, ești predispus de fiecare dată să lași și o urmă de sentiment, cu predilecți considerat de unii kitsch, ce se mulează pe sufletul celor ce au trecut prin niște anii, de mult apuși poate.

Retorica oferită de acest poem e alta, nu e pentru cei ce și-au uitat începuturile, când umblau pe la porțile afirmării, cu comentarii dulcege, poate acelea erau kitsch-uri ce spui? Dacă ai să mergi în paginile lor te vei regăsi așa cum erai atunci, nu astăzi, când ai doar o pagină de stele, ceea ce te face să vezi doar verde în fața ochilor. Când afirmi ceva Dl. laurențiu enache, mai trebuie să, și, argumentezi, fără Argumente nimic nu are nici o Valoare. Un comentator care se respectă folosește și rubrica: Concluzie-Rezumat, folosind cuvinte, nu doar…

Grijile zilei de azi deja s-au terminat și mă gândeam înainte de a intra pe site, unde oare vom poposi azi, unde oare mă voi duce, în ce loc? Da, mai potrivit nici că se putea, după o săpămână de zvârcoleală, măcar azi să ne putem bucura. Mă așez cuminte într-un fotoliu și privesc spre scenă, actorii își joacă rolurile, doar unul își plimbă dintr-o mână în alta foile și parcă nu știe când trebuie să înceapă…

Un vers plin de antrenul sălilor de specatacol de ceva vreme în urmă, când publicul era la unison cu scena, când inimile băteau în același ritm. Amintirile sunt ca un flux, armonia specifică sonetului, dar și forța sugestivă, are capacitatea de a orienta cititorul spre un fel de interferență a universurilor poetice.

Pornind de la titlu azi, voi spune că este sugestiv, datorită încărcării sale semantise și nu numai, este cuvântul cheie al poemului. Titlul este folosit adeseori pentru a sugera sensuri metafizice ce se circumscriu în sfera sugestie.

În mine toți copacii sunt goi și înalți, e aici un contrast : înălți și goi, ceea ce mă duce cu gândul în comparație cu titlul că, goliciunea se referă la starea de început a omului, starea paradisiacă. Spun acest lucru pentru că de multe ori cuvântul poetic este simultan, viziune și trăire.

Apoi contrastul de final: albul său e atât de cald / în palmele mele / iar întunericul / e o icoană infinită- în palmele tale se naște lumina, forța sugestivă are capacitatea de a direcționa lumina spre icoana infinită.

Intuiția poetului este în armonie de sens cu ansamblu textului

uneori pe acoperișul casei noastre
se odihnește un albatros
el știe că în inima mea
cineva vânează balene

Ai pornit într-un fel la vântoare de iluzii și sentimente. Rostirea ta poetică implică un complex de sentimente sugerate în diverse forme: inima mea vuiește marea; prin venele mele se aleargă delfinii.

Concentrezi o mare densitate de sugestii, sugerezi, solicitând din plin intuiția cititorului, cât și exepriența lui poetică, artistică pentru corelații spontane în planul imaginarului: în urma voastră pescărușii / vă prind din aer iluziile

Senzația interioară a versului se reflectă spre exterior prin buricele ochilor, e acea senzație resimțită lăuntric și apoi exteriorizată: sângele nostru crăpa asfaltul. Sentimentul dragostei este exprimat prin cuvinte simple spuse aub o formă deosebită, e de fapt o trăirea a eului în planul sensibilității, exprimând emoții și sentimente: îmi țineam respirația înlănțuită.

Am citit personala ta se pare că ai trăit cu tot sufletul ceea ce ai scris aici, de fapt nu mâinile tale au scris, ci sufletul tău, cuprins de iubirea aproapelui, cuprins de realitatea ce ne înconjoară. Uneori imaginea unei țări este văzută sau recunoscută de alții nu prin faptul că ar avea cunoștințe referitoare la situația politică, socială, așezare geografică, ci mai mult prin șocul produs de oamenii acestei țări, izbucnind ca un vulcan și să-i treazească pe unii la ceea ce ar trebui să fim. Costel Busuioc e unul dintre oamenii acestei țării care a stârnit curiozitatea unui părți a lumii măcar să afle unde suntem și cine suntem.

Uite vezi, artistul din tine, cel ce a jucat nu numai cu sufletul, dar și cu întreaga ființă atât rolul vieții lui, dar și rolul altor personaje, vibrează și ne face și pe noi să virbăm atunci când unul dintre noi pleacă. Cuvintele sonetului de astăzi capătă o formidabilă forță evocativă și sugestivă. Ele, cuvintele, cuprind un mod de a vedea lucrurile în starea trăirilor lor. Aici ne pui în față, nu numai a ochiului, dar și a inimii realitatea concretă a gândirii poetice.

Realizîri deosebite:

Căram emoții-n duh precum hamalii,
Se prelingea lumina în vitralii.

Rămân în carnea mea vibrări postume,
Peceți de foc, ne-nfrânte amintiri.

Timpul necruțător trece, trece pe lângă noi, iar noi avem datoria să trecem prin el. Ai în acest sonet o stare de regret , o stare a adolescentului care și-a dorit la timpul respectiv poate altceva, dar vremurile sunt uneori vitrege. Eu cred că oriunde am fi, chiar dacă nu acolo unde dorim, lupta exixtă. Mereu vrem ceva, mereu vrem altcevaul și e bine așa. Popasul la care mă îndemni azi, e unul care rezonează poate cel mai mult cu sufletul tău, dar și cu sufletul cititorului, îi răscolești amintirile, apar aici comparațiile.

Putem spune că acest sonet a trecut deja prin procesul de decantare ideală. Nivelul tematic al textului, e de fapt un aspect al realului ce se structurează ca o componentă a idealității artistice ,,infuzat,, fiind prin propriea-i definire. Forma interioară a poemului concentrează aduceri aminte cu nuanțe de regret.

Notez:

Când buchiseam să rup frânturi din maluri,
Nu se umplea cu roade scumpe cala
Și-ncătușat eram mai mult de fala
De-a fi mai bun pe scenă ca în valuri.

E cea mai frumoasă parte a sonetului , dacă ieri spuneai că nu ai reușit să incifrez, aici e cu totul altceva, aici e acea stare de mister pe care trebuie să o descifrez, dar să știi că și sonetul de ieri era sub o anumită aură de mister, fiindcă dacă nu cunoști locurile ți le închipui din ceea ce îți spune poezia, dar contribuie și imaginația ta de cititor.

Sonetul de ieri l-aș fi ridicat le nivelul de sus al textelor, dar nouă ne stă bine oriunde, așa că, testăm texte, testăm cititori, testăm între-un cuvânt percepția celorlalți și e bine!

lucian sturzu - recitind din poeme te-am regăsit aici, nu am primit semn că ai fi trecut și am purces mai departe și acolo în pagina ta am mai descoperit ceva, dar asta mai târziu. Fumos versul când arcușele se frâng. Mulțumesc de popas, altă dată voi fi mai atentă... așteptăm mereu o scrisoare, dar se pare că eu deja am primit un răspuns...

Mi-am așezat ținuta de preumblare, neștiind care este obiectivul de azi, mă bucur că așa virtual, acum doar, sper ca toate acestea să le văd și revăd pe viu și cine știe chiat tu poetule să mi le arăți, iar eu cu Sonete patru în mână să deschid și cu pietate să recitesc versurile. N-ar fi interesant? Ce zici te prinzi?

Sonetul acesta îl citesc pe ritmul unei muzici ce-mi vine de undeva din interior, mă bazez mult pe intuiția pe care și tu o dai prin vers, intuiție pentru cititor. Intuiția trebuie înțeleasă ca o contemplare nemijlocită a relație dintre subiec- obiect, e de fapt o intuiție senzorială. Toate acestea chiar dacă nu le-am văzut fizic acum le percep la nivelul intuiției intelectuale, a minții. Să mă cred o vozionară? De fapt ce se întâmplă? Eu văd cu ochii minții ceea ce tu ne prezinți aici. Mulțumesc pentru acest popas… pot merge mai departe spre trebuurile mele

Asocierea unor lucruri cu starea ce te curpinde, de fapt e amintirea ce aspiră spre cunoaștere, dar mai ales spre comunicare, prin forța miraculoasă a cuvântului.

Fiecare poet își are codul său de comunicare, e modul lui de a expune doar starea, fără a face o descriere a lucruilor, aici e un fel de modelare a poemului pe arta vizuală a poetului. Ultimul vers probabil e un fel de simbol de recunoaștere a persoanei pentru care e scris poemul, că altfel chiar aș spune că ar fi bine să găsești altceva. Nu e unul din poemele tale de forță, e doar o stare…

Căutarea permanentă e un fel de jertfă adusă de poet cuvântului, manifestarea pein vorbe este semnul și plăcerea trăită în actul comunicării. Aces semn trebuie înțeles prin gesturi și imagini, aici imaginile și gesturile se întrepătrund: Privirea vie, fruntea prinsă-n riduri, / Pulsează dens, iar apoi imaginea: Viori măiestre fermecând cu liduri / Cetatea-n care mi-am croit o soartă...

Neastâmpărul poetic se simte peste tot în poemele tale, eu parcă am rămas conectată undeva prin Sonete 3 și acum când mereu suntem invitați la călătorie nu reușesc să mă desprind, am fost atât de contrariată de starea de acolo, de imaginiile atât de… încât aici mi se pare că sunt undeva în paradis… e paradisul, chiar dacă e o undă de regret, de…

Dialogul tău cu poezia este un mod de viețuire și convețuire, dar și dialogul cu oamenii are un rol și mai mare, fiindcă ei se cunosc și se recunosc reciproc. Locul acesta nu-l știu și e o bucurie pentru mine să fac acest ,,pelerinaj,, prin vechea și noua cetate a Brașovului.

Vă mulțumesc dragilor pentru popasul vostru printre rândurile mele, dar și prin inima mea, fiecare trecere lasă urme. Vă mulțumesc că ați găsit sau m-ați găsit, așa cum poate numai voi mă știți sau cum doar cuvintele încearcă să mă descopere. Răspunsul meu întârziat a fost doar pentru faptul că am lăsat poemul să se așeze, să mă pot detașa de el și să vă pot răspunde.

Dana – e frumos să te naști în ziua de Mărțișor, să spiralezi iubirea ca o jertfă cu puritatea albului și să-ți prinzi în canafuri, undeva deasupra inimii, simboul dorului ce se desculță să poată păși peste pământul reînoirii. E frumos să știi că darul tău de suflet e ca o fecioară neprihănită, așteptând ca verdele să-i odrăsleacă iubirea din pământul reavăn al primăverii.

Adrian – poemul e așa cum sunt eu, mereu în căutarea ceva-ului, mereu alta, dar la fel, interesant cum ai spus ,,o căutare perpetuă de imagine ideală. Am atins-o, am simțit-o, am urmat-o ? Cine știe ?
Poate.’’ Așa spun și eu: cine știe…poate!

Claudiu – E o mare bucurie pentru mine să te regăsesc aici și mai ales să spui că ți-a plăcut până într-un anumit punct, cred că ai dreptate, până acolo poemul nu era personalizat decât de ființa mea, de la acel \"doar astazi\" se întâmplă ceva, am vrut să-l îndrept către cineva anume, să-i dau puțin și din inima mea poemului, ca dar. Îmi este dor de Insomnii, timpurile au trecut și mi-am schimbat și eu stilul. Îți mulțumesc!

Cel mai multă mă bucură că reușesc să mă detașez când vreau să fac un dar și poemul să nu simtă această tentă. Scap ușor doar un element, două, de recunoaștere, silizându-l. Darul meu în zi de Întâi de Mărțișor, pentru o persoană deosebită.

Să te abați din drumul spre Poiană,
Doar cu un pas să te îndrepți spre piscuri
Fără să știi de necuprins și riscuri,
Ca să găsești a regelui coroană.- E aici o aducerea a unor vremuri ce ne înfrumusețează privirea, imaginile sunt precum cadrele de film, nu le mai trebuie nici un fel de retuș, fiindcă tu, autorului, le-ai așezat în dăltuirea timpului. Uite vezi acolo nu am ajuns sau poate am trecut fără să știu, sau poate la timpul acela altele erau viziunile mele, mai puțin poetice și mai mult întinse spre ceea ce se întâmpla în acel moment. Setea ta de a pătrunde și de a scoate în evidență frumuseți, e poate faptul că iubești mult cuvintele și vrei cu adevărat să pătrunzi în esenmța lucrurilor.

Stânci spre senin sunt două albe discuri.
Ajungi solemn erou într-o icoană
Cu-n alb trăpaș ce a pornit în goană
Să smulgă ramul corbilor din pliscuri.- Da uite și aici în deplină conștiință de sine, tu omule, faci din toate aspectele și lucruile ce te înconjoară, momente de meditație. Prin limbajul folosit dai cititorului posibilitatea proiectării unei existențe aparent apuse, către un univers strict mental și spiritual.

Pe bănci stau Juni. Un buzdugan în aer.
Sub strâmt podeț se zbate un pârâu.
Descurc al clipei nestatornic caier,

Mă ung cu boarea tainei până-n brâu.- căutând înțelesul celor ce se întâmplă în acest poem, fiindcă așa văd eu lucrurile, sunt aduse sub ochii noștrii, ca un fel de magie, folosită de tine, pentru ca să creezi înțelesuri, pentru a ajunge la artă. Mă gândesc acum și poate cine știe că viitoarea ta carte despre Brașov ar fi foarte bine să fie în ambianța unor picturi sau măcar desene despre Brașov, poate nu e ceva ce îți dorești, dar este un gând pe care ți-l mărturisesc aici.


Aud un tropot și-ngânat de-un vaier
Se-ntoarce calul, să îl iau de frâu.- O imagine extrordinară din aceste două versuri, e parcă un moment în care te desprinzi de realitate și treci în poveste. Dacă vrei e și o prefigurare a călătoriei noastre prin viața aceasta.

Concluzie: Ai ajuns în stadiul reflectării poziției tale în universul în care îți desfășori și ți-ai desfășurat o parte din viață, prin cuvânt, al cunoașterii de sine, prin felul în care te reflecți în versuri, dar și în celelate conștiințe. Citisem undeva că omul nu numai că nu poate ființa sub aspect pragmatic, dar nici nu poate să se manifeste ca existență umană, fără a comunica și a se autocomunica prin cuvânt. Dacă îmi aduc bine aminte la una din lansări, parcă spuneai că te scrii…

Spasibo!

Uite am reușit să mă opresc o clipă să văd configurarea picioarelor într-o poziție ce pentru un bărbat nu prea se cade, interesantă trecerea de la epigramă la poem , eu oricum te știu și chiar în alte forme de exprimare, mă bucură revenirea ta, dar și a mea (a mea mai răruț că e mai drăguț). Nu fac nici o analiză a textului, fiindcă aș intra în politica lui Yin și html-ul nu mă iartă, ajung să am halucinații că trec Prutul peste un pod de flori, sau cine știe de florii.

Simt poemul ca pe o tăitură, dar ce putem face, esențialul e că măcar exită posibilitatea să ne putem exprima, exterioriza