Tablouri suprapuse

pe harta sculptată cu vise haotice pipăi cu inima toamna despodobită de vraja mirosului de floare doar doruri călătoare mă liniștesc și simt în mine strângerea negurilor vremi
frunzele se joacă cu soarele pe cărările apusului desenîndu-și drumuri cu trupurile lor sub uriașul clopot albastru
o zbaterea de aripi pe pletele vântului în ritmul cadențat al codrului și în dulci reverențe călătoarelor așează norii în stoluri
nostalgică o rândunică întreabă vântul din copac de suratele deja plecate
soarele bălai își acoperă fața cu negura norilor răzvrătiți pe frumusețea pădurii în deșteptarea tăcerii
plin de amărăciune mesteacănul își cântă baladă într-o liniște de lumină lină și îl presimt ca un parfum de vorbe împerecheate pe la colțuri de răzoare
goi de pupilă au rămas irișii în care a intrat neantul unui copac îndrăgostit de poezia viselor ce adie printre degetele verzi ale frunzelor
ca o dulce mireasă noaptea desenează cu un galben de ceară moartea verdelui în renaștere

pare a fi doar vântul coborând din munți pe râul abia șerpuind
cerul se acoperă cu o perdea înflorată cu stele unele cad altele rămân în veșnicie înjugânu-se la carul mare
prin zid îmi pătrunde cu zâmbet fraged și cald amintirile unei nopți între crestele munților
umbrele încep să se confunde cu amintirile iar trecutul cu prezentul

Prietenă te așteptam bine-ai venit în fiecare dimineață îmi ridicam fruntea din iarbă și priveam peste văi te desopeream în fiecare strop de rouă în fiecare rază de soare mă gândeam cât ai mai crescut cât argint ai mai adăugat… să–ți mulțumesc foamea cu parfumul pădurilor și setea cu roua adunată în pocalul florilor să nu duci grija că se sfârșește mâncarea foamea de aici de sus te avântă spre culmi să pătrunzi în ținuturi necunoscute unde doar eu sa-ți fiu dorul… stelele au încremenit pe luciul cerului ca niște picături de ceară…noaptea te așteapt îmbătată de taine șe decoruri încă nedescoperite
piscurile plutesc în departare iar văile sunt pline de ceață albăstruie… pârâurile îmbrățișează pământul așteptându-ți privirea…
toată ziua mi-o petreceam așteptându-te
spre seară când soarele se ascundea după un colț de stâncă mă apuca mâhnirea că ți s-a întâmplat ceva și nu mai vii... iți dezmierdam tremurarea cu ganduri de cantec
știam ne vom cuprinde în necuprinsul unui vis de dincolo de vers…


Bine te-am găsit
mi-a fost dor de palmele tale calde cu care îmi răcoreai obrajii la izvor de
cântecul vântului în legănări abia simțite pe strunele brazilor țintiți cu ochii spre zare
ascunse prin scorburile cântului în preludii orchestre nevăzute cântă fantezia muntelui
aud și câinii de la stânile pitite prin văgăunile pământului
simt mirosul laptelui aburind în doniță atunci când ciobanii își văd de rostul lor cântând mioarelor minunea florilor de colț cochetării și grații în dansul ritmic de fantome
focul mirosind a cetină împrăștie râuri de șerpi ce se zbat în lumina roșiatic gălbuie peste ierburile îngrozite de pârjol desenând jocuri de strălucire și umbră la picioarele noastre
pădurea nu numai decor ci forța inepuizabilă a naturii un martor suveran al aventurilor materiale si spirituale acolo
izvorul trăiește nopți zbuciumate ori calme zile voioase ori triste și ... se scurge prin venele noastre poteci de râuri însetate de cer în care palpită o dragoste nestânjenită

Restantă așteptarea îmbrățișează
sunetul
privere aplecată spre rotunjimea zilei
înăuntrul inimii
gesturile se caută în cuvinte
sfinxul
mișcă limbile șovăielnic
ore
albul bate clopotul dezlegării

mă trezesc


vremea ne va topi…vor ramane gandurile noastre îngemănate lângă izvor