Mara Vlad

Elena, am citit pe nerăsuflate proza ta. M-a atras titlul - bine ales - zic eu. (mai puțin \"roman\" în titlul prozei, aș fi rămas doar la \"bărbații altor femei\".)

O poveste de viată, scrisă cu viață. Nu m-a plictisit nici un moment. Nu m-ai pierdut printre cuvinte. Aproape că mi-aș fi dorit să existe continuare. Sau să-l fragmentezi și să-l diluezi în fiecare parte. Cu siguranșă nu te-ai fi pierdut în detalii nesemnficative, căci simt aici o mînă care scrie sigur.

Imaginea femeii care iubește \"barbatul altei femei\" este bine conturată. Trăirile ei, așteptările dincolo de cuvinte, dincolo de sentimente. O așa femeie știe cu siguranță să iubească. Știe cum s-o facă, știe cum să aștepte, știe ... sau poate de teama de a nu pierde se mulțumește cu jumătăți de măsură, de viață. Stă apoi și-și numără anii pierduți. Oare sunt pierduți dacă nu sunt trăiți așa cum majoritatea i-ar fi trăit?

Aș avea cîteva mici \"corecturi\" Vezi \"complecteaza\" - acolo, înainte de angajare. Și \"complect\" în ultimul paragraf. Ar mai fi ceva... o parte a acțiunii se petrece înainte de 89, deci \"tovarăș\" ar fi mai aproape de adevar decit \"domn\".
De ce ai pus textul la mesaj explicit? Mie nu mi se pare că ar conține expresii vulgare.

Plăcut aici, în casa ta... Mai vin. La viitoarea lectură îmi voi fierbe o cană de vin roșu cu scorțișoară... Mulțumesc pentru lectură.

Îmi pare sincer rău că m-a ținut departe de o așa seară de Eliad un eveniment personal,nefericit, din păcate.
Am să te cert, Doru, că povestești așa puțin despre o așa seară. Glumesc, evident [dar îți iei tu porția data viitoare :)].
De completat nu am ce, evident. Dar vă felicit pe toți. Și pe sărbătorită și pe participanți.

Încerc încă o dată să postez un comm esuat.

Nexus, din momentul în care poezia aceasta a apărut pe site, s-a tot învîrtit în mintea mea, toată ziulica. Probabil că ar trebui să caut s-o înțeleg doar cu sufletul; femeie fiind, probabil că ar trebui să mă limitez la metaforele ce m-ar putea face să-mi închipui o lume candidă. Evident, o parte din mine asta face. Cealaltă parte își pune întrebări. De ce alegi doar lunea, miercurea, vinerea și duminca? Și de ce textul se numește 28? Aici aș putea avea o explicație logică, zic eu: doar o dată la fiecare 28 de ani cele 365 de zile se repetă identic, suprapunîndu-se fix peste zilele săptămînii. Doar o dată la 28 de ani! O altă explicație ar putea fi luna februarie, dar suntem în septembrie.
Și apoi... de ce 6 din 49? Asta mi se pare un pic derutant. Dar și aici aș găsi explicație logică: un strop de noroc, atît trebuie să-i curgă lui Dumnezeu printre degete.

Da, este un poem care mie îmi va rămîne ceva vreme în minte. Nu numai pentru că m-a făcut să caut explicații logice, ci pentru că aceste căutări s-au împletit cu metaforele. Alegi doar anume culori, doar anume zile, într-o anume ordine. Amesteci cuburi de zahăr cu un azi care e invariabil negru, obligînd un mîine să fie verde. Asociezi ființei un număr de identificare acolo sus, ca să nu uite Dumnezeu de acest sfîrșit de septembrie. Pui curajul în inimă și greutățile de început de drum în spate și zîmbind pornești ascultînd tăcerile tale printre ne-tăcerile lumii.
Iar finalul ... e rugă. Spre întoarcerea obrazului dinspre noapte.
Să mă ierte colegii mei și tu să mă ierți dacă asta deranjează - că am căutat să înțeleg logic un poem. Nu mi se întîmplă des. Dar avea dreptate cineva cînd îmi spunea că sunt \"oameni\" pe care îi găsești foarte rar. Și așa poezie mie, cu siguranță, mi-a dat de gîndit.

Poezia se numește \"28\", ai postat pe 29, iar azi, pe 30...eu îți urez La Mulți Ani!

Victor, pe tine îmi place să te citesc seara. Rîndurile tale au un fel anume (inconștient, căci nu te cunosc și nu am vorbit niciodată cu tine) de a mi se lipi de suflet.
Parcă e o tristețe ce încă mai caută o altă tristețe, neluînd în seamă decît cu coada ochiuliu pe cei ce se opresc la mărunțișul arginților din buzunare.
Cei care au murit fără să iubească, cu siguranță nu știu cum e cînd dormi, cînd faci cafeaua, cînd nu iubești doar trupul.
Mi se pare că poezia ta capătă altă imagine cu versul \"fiindcă am iubit și trupul\". Aici se întorc lumile și se dezvăluie iubirea care contează și care rămîne.

\"îmi umplu sufletul cu tine și iar rătăcesc \"...

Știi, poete, în poeziile tale niciodată nu pot defini locul acțiunii. Tu vorbești dintr-un și pentru un timp general valbil. De aceea \"azi, ca o amintire\" mă face să-mi stabilesc singură traseul și aleg să-mi închipui că aș fi pornit într-o călătorie cu trenul și aș fi avut cu mine o carte de poezii. (Mi se mai întîmplă să citesc și poezii, deh...) Așa am citit eu poemul tău. Dinspre partea mea, recunosc, acesta îmi place cel mai mult dintre cele citite astăzi. Și nu numai.

Poate pentru că are metafore mai \"concrete\" și mai scurte ca întindere îmi place. Poate curbele spațiului m-au făcut să mă opresc.Sau poate salcia ce lăcrimează a fost motivul. Nu știu...nufărul, focul din privire, porțile cu rime de mătase, nu știu. Cu siguranță felinarul împletit în ploi - da! Am citit și cu voce tare poema ta și sună bine.
Sunt convinsă că vei retușa și mica inversare de litere din versul doi, strofa doi...ca să fie totul ok.

Dacă aș fi fost concepută de ziua mea, m-aș fi născut azi...
Lăsînd la o parte toate cele lumești, toate cele care trec, rămîn cu oglinda închipuirilor uneori spartă în ciuburi de nelipit vreodată, alteori clară ca lumina; uneori povară, alteori zbor. Căutînd pămînturile în care să RODim, lăsăm vînturile să ne străbată, inconștienți fiind că nu avem în mînă frîiele destinului. Luptăm cu nașterile noastre, cu nașterile altora, cioplim copii după chipul și asemănarea noastră, închipuindu-ne Dumnezeu.
Pentru că aceste versuri pot jura că sunt scrise sărat, pentru că emană emoții de și înspre „dincolo”, pentru toate întrebările puse înspre cine nu mai poate răspunde, pentru toate dorurile măsurate în secunde, zile, ani întregi de trăiri fără acea mare spre care să te poți îndrepta tu ca om, pentru că de multe ori timpul nu vindecă – e o erezie asta – pentru că ne naștem să ne întrebăm de ce ne-am născut... și pentru toate cele pe care nu le pot exprima în cuvinte...

Găsesc aici o emoție. Și asta mă face să scriu. Frumoasă, foarte frumoasă prima strofă. Însă aș fi preferat ca dimineața să se rupă într-o margine de...altceva. Prea apropii dimineața de noapte. Poate \"si-a scrantit dimineata intr-o margine de întuneric\" ar fi fost mai pe placul meu. Desigur, o părere subiectivă.
Cămașa de noapte, simbolul unei intimități aparte, este bine azvîrlită peste agonice vise.
Dar...parcă prea mult \"ultima\" în textul tău.

Frumos, dar pe alocuri prea explicit.

Ok, am zis că dacă tot am citit aproape tot merită să-ți spun părerea mea.
Interesant cum treci dintr-un vis în altul, dintr-un coșmar în altul. Căci acestea nu sunt vise de visat noaptea cu capul pe pernă, e clar.
Era să mă pierzi încă de la început ca cititor cînd ai formulat \"De-o parte și de alta a ei stăteau....doi tipi, ale căror nume nu le putem cunoaște\". Această formulare (nu le putem cunoaște) care mă \"obligă\" să intru în povestea ta era să mă facă să dau pagina. Folosești prea des \"tipa\" în text. Poate sunt eu de modă mai veche și aleg să citesc altfel textele.

Era să mă mai pierzi încă o dată în librărie, cînd îmi prezinți un personaj cu seringa în venă. Probabil tot de coșmar și acesta.
Îți spun sincer că m-am oprit pe la cap. 12.
Și ca să-ți spun și ce mi-a plăcut. Teama din avion, descrierea sunetelor și stărilor mi s-a părut veridică și provocatoare de emoții. Parcurgînd am rezonat și cu episodul din metrou, dialogurile de acolo, ieșirile din vis și lipirea personajului de poveste. „Când mintea mea doarme, îmi visez nebunia și nebunia mă visează pe mine” - uite asta mi-a plăcut; și ideea biletului compostat deja.

Ideea în sine mi se pare cel puțin interesantă, dar expunerea prea lungă. Nu o să fie foarte mulți care o să aibă răbdare să citească textul postat de tine în mărimea asta direct pe monitor. Obosește ecranul de sticlă. Sunt convinsă că pe hîrtie altfel ar \"prinde\" ideea.

Mult succes. Te mai citesc.

Nu e prima dată cînd mă uimești, Ioana. Aici m-au atras contrariile.Între larg și tărm umblăm căutîndu-ne linștea. Indiferent unde ne aflăm ne dorim inevitabil altceva. De la liniștea malului căutările ne rod inima. De urcăm pe catarg se vede o lume mică și tristă. Ce rămîne de făcut? Fără stare ne căutăm unul pe altul și ... propriile limite.

Uneori în derivă, fără țărmuri de visat. Ddoar pacea dintre uragane. Hmm... de parcă numai uragane ar exista pe lume.

Nu-mi vine în minte decît replica Hortensiei Papadat-Bengescu... nu rețin citatul, ci esența: ca să găsești frumosul trebuie să-ți adîncești mîinile pînă la coate în mocirlă.
Trăiesc în aceeași lume, indiferent că vreau sau nu. Nu am unde fugi, indiferent dacă îmi place sau nu ce văd. Mizeria din jur este urmarea consumului. Consum de toate felurile.

Nancy, te felicit pentru personal. Surprinzi foarte bine momentele. Înțelege-le cu sufletul și totul va fi ok. Dacă vrei ca pe viitor să te ajut cumva să faci articole îți stau la dispoziție, așa cu PC-ul ăla ciudat de acasă. Eu mă retrag din postura de \"cronicar\" al evenimentelor.

Îți urez succes, ambiție și inspirație. Scrie ca și cum ai povesti, nu te feri de cei care ar putea să te judece aspru. Nu lua în seamă pe cei care te vor desuraja, nu plînge, mai ales nu plînge și nu te lăsa cînd greșești ceva. E un atelier, la urma urmei, învățăm din mers alături de cei care citesc.

Las aici steluță de încurajare, semn că eu una am încredere în calitîțile tale de povestitor.

La multi ani, Linea...multă sănatate, bucurii nețărmirite să-ți sădească în inimă setea de culori.
Sincer, aș vrea să te citesc mai des, deci aș vrea să postezi mai des... Asta pentru că, fără semn de cele mai multe ori, exercițiile de admirație mi le fac de fiecare dată cînd deschid aceasta pagină.

Poezia ta urcă, Lucian, urcă de două ori... în două sensuri.

Aici un zori-de-zi ce abia mijește moale precum puful de gutuie, creșterea dimensiunii pînă la aură pentru ca apoi să se ajungă la statornicia și veșnicia stejarului sub orice fel de vînturi. Numai dacă iau aceste prime versuri, de la rădîcini la vîrf, găsesc o imagine completă, rotundă, atotcuprinzătoare, fără fisură.

Apoi ne-vederea de pe ochi se scurge pe aburul trezirii, ca dintr-un jos într-un sus neînțeles. Frumoasă imagine a ramurilor care aparțin frunzelor, nu firescul invers al naturii.

După cele două sensuri, după ce ai putut vedea lumea de la eu la stejar si de la ochi la frunze rămîne... liniște. O atmosferă de pace, un clar trecut prin filtre.

Rudy, micuțule, LA MULTI ANI! Ai grijă de tine și să ai parte doar de lucruri bune.

Firește, un zîmbet pentru tine...:)

Cînd ești frunză și migrezi spre galben...numai dacă plec de aici cu versul acesta și tot e de ajuns.
Se cere scrisoare, da, dar ce te faci cu gîndurile care pleacă din coada elefantului și se pierd în caractere ingenioase?! Sau lipsă. Asta după ce ai perceput deja singurătatea ca pe o realitate ce sare în proprii ochi.

Smn că am fst... și că mi-a plăct...

Cum care trupă Toma Caragiu? Aceasta... Bogdan Gagu - debut teatral Prima apariție pe scenă a trupei.

Și nu numai atît, actorii ne-au încîntat și la Casa Eliad. \"Ursul\" la Eliad

Succes și de data aceasta. Voi fi tot în rîndul doi. Și de data asta voi merge cu voi după...să vă \"descos\" mai bine.

Sorine, e clar, trebuie să facem ceva cu tine, să te luăm de acolo...
Apropo, monitorul ăla se poate seta să se stingă la mai mult de 5 minute. :)
Hai că o să fie bine într-o zi...

Mai copii, toate bune și frumoase. Și aici și la Eliad. Însă și tu și Nancy pomeniți de papanași.

Îmi explică vreunul cum stă treaba cu papanașii??

Știu, știu că dacă nu las semn acum, mă va urmări toată ziua textul tău. Îmi iau un bob zabavă și mă încumet.
Între a nu te naște și a nu muri ce mai rămîne, Ted?
„ sprijină-mă cruce ca pe un îmbătat de ceea ce nu-l iubește „ - aici îmi scapă ceva. Ori „aceea ce nu-l iubește”?
Frumoasă ideea neîngropării, ci a întrupării în apă. Poate așa se mai salvează, prin tăcerea peștilor, cîte ceva din mîinile negre ale pămîntului. Și soarele...hmmm...tu crezi că soarele e cel care întoarce capul după femei?! - uite, numai prima strofă și am o grămadă de întrebări.
Subiectivă fiind și neputînd citi poezia prin sufletul a 10.000 de oameni, zîmbesc la „apoi copiii!”. Da, am uitat, azi e 15 septembrie, începe școala. Amintirile despre curtea școlii sunt puternice, se pare, și sunt tot cu zîmbet desenat pe ziduri. O întoarcere într-un loc din care se pare că ai lipsit o viață.
Despre iad mă abțin să spun ceva...Doar o vorbă o să-mi scape: „smoala e zăpadă”.

Azi nu prea mă pricep la vorbe mari. Simplu o să iau zăpada cu mine și o s-o fac albă.
În schimb, tu lasă-mi un semn pe un zid de școală despre cum pot lua legătura cu tine.

Gata. M-am hotărît. Las comm. Pentru că mi se pare o poveste prea frumoasă pentru a o trece cu vederea. Sau cel puțin așa o imaginez eu, așa m-ai făcut s-o imaginez...

Oglinda femeii ce iubește prea tărziu. Poate zăpada m-a atras, fiind om de decembrie. Nu, cu siguranță a fost piaptănul căzut din mînă. Sau poate pliurile de mătase. O tristețe pură, un regret de strîns în brațe. Sau poate faptul că mi-ai inspirat o atmosferă de poveste \"la gura sobei\". Rămîn cu zăpada pe uluci.