Bărbații altor femei-roman

S-a întâmplat. La 23 de ani m-am trezit din nou în orașul meu, acasă la doamna Avram. Luasem repartiția la o întreprindere de țesături din bumbac. Aveau nevoie de cineva la atelierul de creație, postul mi s-a părut interesant. Mult mai interesant decât un post de profesor de liceu. Nu m-am simțit niciodată prea confortabil la școală, poate că de aceea nu voiam să fiu tocmai eu profesor. Habar nu aveam ce am ales, ce am pierdut și ce am câștigat. Eram o frunză în bătaia vântului, nimeni să-mi dea cel mai mic sfat, așa că am mizat pe intuiție. Am mizat prost, acum îmi dau seama că aș fi putut rămâne în București, aș fi făcut poate o carieră strălucită în artă vizuală, cine știe, dar la vremea aceea Bucureștiul mă speria, mă obosea. Cei patru ani petrecuți acolo au fost o continuă alergătură, nervi întinși la maxim, lume pestriță, sunete, zgomote, ce mai, nu l-am simțit niciodată orașul meu, nu am fost niciodată a lui. Cu repartiția în mână m-am prezentat la secretară și apoi la director. Atunci l-am cunoscut pe Eugen. Secunda aceea a primei priviri mi-a fost fatală. Mi-a schimbat toată viața. Mi-a răpit, egoist și fără nici o putință de a riposta, viitorul. Acum îmi dau bine seama că în viața mea toate lucrurile bune sau rele nu au fost premeditate. Totul, dar absolut totul, a fost o întâmplare de la un capăt la altul. Niciodată nu m-am gândit că aș putea să-mi fixez clar niște priorități și să mă țin de ele. Am avut colege care și-au dorit să se mărite cu un avocat și s-au măritat în cele din urmă cu un avocat, nu mai conta, că era mai bătrân sau că nu avea buletin de București. Altele, provinciale, au vrut să rămână la o catedră, la facultate, au făcut ce au făcut și au rămas în capitală. Altele, ca Maria, și-au dorit casă și copil și au știut să prețiuască primul bărbat care le putea oferi toate astea.Toate știau foarte precis ce vor în viață. Dar eu? Eu? Eu am trăit mereu așa cum m-am născut, precum o floare sălbatică, în bătaia vântului, la cheremul ploilor din cer, a păsărilor călătoare, a anotimpurilor. Am luat fiecare lucru așa cum a venit el, fără să mă întreb de mi-e cu folos ori ba, fără să încerc măcar să mă opun. Știam din copilărie că pisicile strică mereu cuiburile și mănâncă puișorii de vrabie și eu nu puteam decât să mă uit și mi se părea firesc ce se întâmplă. Nu sufeream nici pentru puisori și nu mă bucuram nici pentru pisica sătulă care avea și ea la rândul ei pui de hrănit. Era legea naturii scrisă peste tot. Vedeam primăvara cum florile cele mai gingașe îngheață într-o singură noapte de ger, dar nu a trecut nici o toamnă fără ca pomii să nu lege rod. Vedeam că sub povara fructelor copacii își rup uneori chiar cele mai viguroase crengi. Iar anul următor creșteau alți vlăstari. Vedeam că oamenii se nasc la timpul lor și mor la timpul lor. Ca toate animalele. Iar în această lume la ce bun să încerci să-ți faci planuri, când în satul meu o femeie a născut un prunc și apoi a murit. Femeia aceea era mama mea, eu eram pruncul, lăsat în grija lui Dumnezeu și nimănui altcuiva. Doar că Dumnezeu era și el în ceruri, ca și mama. În lumea în care eu rămăsesem toate erau cu rostul lor și nimic nu putea împiedica roata destinului să se învârtă și răul sau binele să se întâmple. Aceasta era lumea satului meu. Cei născuți la oraș aveau alte sisteme de referință, alte valori, alte percepții. Aveau un simț al realității mult mai dezvoltat și se integrau activ în tot ce era împrejur, modificând tot ce se putea schimba în favoarea lor. Eu nu, eu eram cea care se mulțumea să contemple și să fie preluată în marele torent creat de viața celorlalți. De parcă eu, una, nu aveam viața mea sau mai bine zis viața mea devenise un ingredinet din viața altora. Asta am fost multă vreme și nici azi nu știu de a fost bine sau rău. Un ingredient din viața lui Eugen, asta am fost o vreme. O vreme în care am pierdut și am câștigat, dar mai degrabă am pierdut. Ani, tinerețe, vise, vremea de a fi mamă, vremea de a clădi un cămin, o carieră. În acea dimineață m-a măsurat din cap până în picioare, m-a poftit să iau loc. -Doamna .... -Domnișoară. Magda Ivan. -Mă scuzați. -Ați terminat arte plastice. Artistă, care va să zică! -Ei, nu chiar, exagerați. -Ba da, se vede după chip, după mâini, după privire, că nu sunteți o persoană obișnuită. Va fi o plăcere să colaborăm. Avem un atelier de creație, când veți ajunge acolo o să înțelegeți cu ce se ocupă. Avem colaborări cu exteriorul și ne trebuie un specialist adevărat. Până acum am lucrat doar cu diletanți, de altfel oameni talentați dar fără școală de specialitate. Am gânduri mari cu atelierul ăsta și acolo veți fi o persoană foarte importantă. Nu știam dacă să mă ridic sau să mai stau. Eugen tăcea, se uia fix în ochii mei, ca un șarpe ce vrea să-și hipnotizeze victima, cred că asta și făcea pentru că eram complect pierdută, mă uitam la bărbatul din fața mea, mult mai în vârstă ca mine, avea patruzeci și ceva de ani, și mă simțem deja subjugată de o forță exterioară mie. Era primul bărbat care mă intimida: prin prestanță, prin ținuta lui, cămașă albă și cravată, prin manieră, prin vocea lui, prin forță, de ce nu, căci dacă m-a impresionat ceva la el în primul și în primul rând a fost trupul lui musculos, bine făcut, ce-l presimțeam sub costumul impecabil, ceva ce amintea de cerbul dominant într-un cârd de ciute. Avea ochi mari, negri, bine conturați de sprâncene bogate, o gură senzuală, cu buze pline și o dantură perfectă. Mâinile lui erau mari dar cu pielea fină, de om ce nu a atins cu ele decât stiloul și femeile. Se vedea de departe că el controlează tot ce mișcă în fabrică. -Vei fi în scurt timp șefa atelierului, a spus el aprinzându-și o țigară. -Și eu ce o să fac acolo mai exact? -O să ai grijă ca tot ce iese de acolo să aibă stil. -Adică? -Nu știi ce înseamnă stil? -Știu, mă întrebam ce se creează acolo! -De toate, de la imprimeuri pentru lenjerie de pat până la ținute de seară. -Dar eu nu am prea multe noțiuni de design vestimentar, am terminat desen. -Ce naivă ești, tu crezi că eu am terminat facultatea de textile? Eroare! Am terminat T.C.M.-ul dar am învățat din mers să fiu ceea ce trebuie. Dacă ai probleme vii direct la mine, ai înțeles? -Da, domnule director. M-am ridicat să plec, înțelegând că dialogul de protocol s-a terminat. -Stai, nu ți-am dat voie să pleci! Nu am remarcat atunci acel ”nu ți-am dat voie„ și pentru asta aveam să plătesc scump mai târziu. Era prima oară în viață când cineva îmi dădea o comandă și eu mă supuneam fără să mă împotrivesc, nu realizasem însă asta atunci. M-am așezat ascultătoare. -Ai unde să stai? -Deocamdată stau la fosta gazdă din liceu. -Să faci cerere pentru o locuință de serviciu. Să vii să ți-o aprob. Acum poți pleca. M-am ridicat, am ieșit năucă pe ușă, ochii și vocea lui Eugen mă urmăreau încă. Omul acela reușise să mă intimideze, să mă subjuge. Paradoxal, deși se purta cât se poate de civilizat, era totuși ceva primitiv în realția dintre mine și el. Poate nu primitiv, poate instinctiv. Eugen era cel ce domina iar eu eram cea dominată, dar asta îmi plăcea, setimentul acesta era pentru prima oară în viață cunoscut de mine. Ceilalți bărbați se pierdeau mereu în fața mea, erau politicoși din cale afară, nu mă contraziceau niciodată de teamă să nu mă piardă. Eugen era dezinhibat, eu eram deja proprietatea lui fără tăgadă, ca și fabrica, el deja știa asta, avea în mintea lui un plan, nu ratase nimic niciodată, eu nu eram nici pe departe ceva ce el nu ar fi îndrăznit să râvnească. Nici un gest, nici un cuvânt nu trădau asta dar amândoi știam că nu e finalul poveștii noastre acolo, atunci. Secretara mi-a dat o mulțime de cereri și de documente de completat. Actele m-au timorat mereu, mereu au fost punctul meu slab. Orice hărtie și orice ștampilă era un munte greu de urcat. Iar după ce hârtia era gata urma coșmarul că aș putea-o pierde și că ar trebui să o iau de la început. Două zile am făcut orientare turistică la birourile TESA și la dispensarul medical. Acum, că terminasem cu actele de angajare, mi se părea că mă pot apuca de treabă liniștită. Ușor de zis dar nimeni nu-mi spunea unde să merg. M-am dus la secretară. -Întrați la domnul director. Am ciocănit la ușă, de dinăintru nu am auzit nimic, era o ușă mare, capitonată, oricum gestul meu era inutil, așa că am intrat. Stătea la birou și vorbea la telefon. Fuma. Nu a ridicat imedit privirea, de parcă știa că urma să intru acolo, pentru el totul era rutină, era tradiție, era cutumă, pentru mine totul era nou și mă copleșea. Am rămas în dreptul ușii fără să spun nimic. -Ia loc. Ce s-a întâmplat? Deja ai nevoie de ajutor? -Secretara mi-a zis să intru. Am terminat cu formalitățile. -Aha! Pot să-ți spun Magda? -Bineînțeles. -Ai fost prin hale? -Nu. -Trebuie să mergi, o să-ți dau pe cineva să-ți prezinte fabrica. Altfel nu o să poți avea o privire de ansamblu. Să știi că e un lucru important, trebuie să știi mai ales cum este procesul tehnologic. Altfel nu o să poți crea nimic care să poată fi pus în practică. O să fii prezentă aici la toate ședințele care se fac cu șefii de sectoare, în fiecare luni la prima oră de obicei, o să fii de față la negocierile cu partenerii din strainătate. Să știi că acolo, la creație, e un cuib de viespi și de pile. Sunt gata să te devoreze. Sper că nu ai să te lași. Hai în cușca leilor, deși cât ești de firavă nu or să aibă nici pe o măsea. Iar părul ăsta e natural sau ți l-ai vopsit cu ceva? Să ți-l prinzi cu o panglică, cu ceva, ești un pericol public! O să primești și un halat. S-a ridicat, m-am ridicat și eu și am pornit spre atelier. Faimosul atelier de creație, locul meu enigmatic de muncă. Am trecut prin secția de țesătorie, războaiele făceau să trepideze dalele de ciment de sub picioare într-un zgomot infernal, o senzație stranie de vertij m-a cuprins și am mulțumit atunci Cerului că nu a fost să rămân muncitoare simplă într-o țesătorie, căci așa mi se sortise de diriginta mea cândva. Se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine chiar de atunci. Am urcat niște scări. La capătul unui coridor era atelierul. A deschis ușa, a intrat primul, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze. Înăuntru s-a făcut liniște. Mașinile de cusut au amuțit. Mi-am dat seama că Eugen era mai mult temut decât respectat, asta am simțit-o instinctiv, nu aș putea să explic prin ce receptori. Către noi s-a îndreptat o doamnă grăsuță, într-un halat albastru cu revere brodate. Avea trăsături blânde, părul cărunt și ușor ondulat natural, legat și el cu o banderolă din același material cu halatul. Era doamna Viorica, maistra atelierului, un fel de om bun la toate. Avea un zâmbet sincer, de bunăvoință, de om de la țară care stă în poartă și salută cu bucurie orice trecător, indiferent dacă îl cunoaște sau nu. Mi-a plăcut de ea de la prima privire, am găsit în ea ceva matern, protector, ceva pe care mă puteam sprijini. -Domnișoara Ivan va lucra aici. Ai grijă de ea, e o persoană foarte sensibilă dar și foarte valoroasă. Este desenatoare, a terminat arte plastice, dacă o supărați și dacă nu o ascultați, o să plece și ea ca și celelalte. Te rog, nu vreau să mai aud povești. -Nu, domnu director, o să fie bine, o să vedeți. -Domnișoară, dacă te supără careva de pe aici să vii să-mi spui personal. Hai să vezi la ce se lucrează acum. L-am urmat. Părea că știe tot ce mișcă acolo, peste tot, în orice sector, ce se pune în lucru, ce iese, ce merge, ce nu merge, ce contracte sunt în derulare, ce mașini la reparat. Era omul acela un ghem de energie cu o memorie de elefant și o inteligență uimitoare. Mă simțeam stânjenită de faptul că l-am deranjat în birou de două ori în trei zile, când alții așteptau cu săptămânile la rând o audiență. Am înțeles că pentru mine făcuse ceva special iar eu trebuia să mă consider o norocoasă. Mă simțeam atrasă de persoana lui prin toți porii. Era ceva în el care mă fascina, care mă subjuga în totalitate și necondiționat, deși văzusem bine că poartă verighetă, și încă una groasă. Ceva neexplicat și cu totul nou înmugurea în adâncul sufletului meu. Am traversat în colțul opus, trecând printre mașinile de cusut și am ajuns într-o nouă cameră plină de pensule și de șabloane. Am înțeles că aici se concepeau culori și desene ce ulterior aveau să fie imprimate pe albiturile din bumbac. Ochiul meu s-a îngrozit: ursuleți, margarete, trandafiri, un apogeu al kitschului. Eugen mi-a văzut tresărirea din ochi. -Ce zici? -Se poate mai bine. -Vezi, asta aștept de la tine. -O să mă străduiesc. Apoi, ca și cum și-ar fi amintit subit de o treabă rămasă neterminată s-a îndreptat spre ieșire. -Vă las, spor la muncă tovarășe. -Mulțumim, domnule director. Eram sigură că nu o să rezist acolo prea multă vreme. Dar trei ani nu aveam ce să mai fac, cum să plec, erau anii obligatorii de stagiatură, nu se admiteau transferuri, detașări sau negații. Ordin de la cabinetul 2. Trei ani erau o veșnicie atunci, dar zarurile erau aruncate. Alesesem singură. După nici o lună am început să-mi iau treaba în serios. Nu conta pentru mine dacă ceva am învățat sau nu, am lăsat intuiția, inima și ochiul meu să decidă și au început să se vadă primele rezultate. Primele mostre au fost prezentate și au avut succes. Eugen radia. Îi venea apă la moară, bumbacul se cerea foarte mult la export iar acum noile modele făceau furori. Înlocuisem ursuleții și trandafirii de pe lenjeriile de pat cu noi modele, culori mai curajoase, modele tematice. Nu îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, era departe de ceea ce visasem, eram departe de planșetele de desen, de pictură, de ceea ce mă pasionase cu adevărat. Orice aș fi făcut în acel atelier tot neinteresant și inutil era din punctul meu de vedere.Tot ce nu era tablou nu era artă adevărată. Tangențial studiasem în facultate designul vestimentar, al ambientului, al obiectelor, dar la acea vreme pentru mine nu reprezenta ceva important, nici nu bănuiam că voi ajunge să fac tocmai asta. Într-una din zile sunt chemată la director. Am intrat, secretara mi-a dat undă verde. Eugen era așezat pe scaunul lui impunător îmbrăcat în piele maron și cu nituri aurii. Studia niște documente aflate pe birou. De cealaltă parte o muncitoare în salopetă, rămasă în picioare, cu capul plecat. -Și de ce vrei să-ți schimbăm locul de muncă? -Am reumatism, vedeți bine documentele medicale. Am poliartrită. -Și unde ai vrea să lucrezi? Nu cumva aici, în locul meu? -Nu, domnule director, dacă s-ar putea, aș prefera în țesătoria uscată. În filatură e multă apă, nu mai rezist, credeți-mă! Mi se strâmbă toate oasele de la frig și umezeală. -Ascultă, scumpo! Mă crezi idiot? La anii tăi reumatism? Vrei să-ți arăt ce reumatism am eu? Ia întinde-o la lucru atît cât mai ai unde. Dacă nu-ți convine aici, caută matale în altă parte condiții mai bune. Înțeles? -Am înțeles. Dar dacă plec, rămân fără bani. Cine mă angajează? Dacă stau în umezeală îmi stric și mai tare sănătatea. Sunt între ciocan și nicovală. -Da, bine zici, cred că stai mai mult între ciocane. -Domnule director, poate totuși îmi găsiți un loc mai bun, sunt gravidă, am deja trei luni. -Și ce-i cu asta? Doar nu cu mine l-ai făcut. Să fii sănătoasă! Femeia aceea cam de o seamă cu mine dar cu tenul deja ridat și cu cearcăne s-a îndreptat resemnată spre ieșire. Avea mâinile umflate și chircite de boală, o boală care probabil îi devora încetul cu încetul tinerețea, viața, iar Eugen nu catadicsise să-i arunce nici măcar o privire. De ce m-a lăsat oare să asist la scenă? De ce a trebuit să mă facă martoră la asta? Întenționat o făcea, ca să mă pună în dificultate. Să realizez căt e de puternic și cum poate să decidă peste orice acolo. Deci și peste mine. Era o demonstrație controlată de putere. A apăsat de un buton și imediat a răspuns la interfon secretara. -Da. -Cheamă-l pe Vasile la mine. -Imediat. Fără să-mi acorde nici mie cea mai mică atenție, de parcă nici nu eram acolo, continua să citească dosarele de pe masă. Asta mă intriga la culme. -Te duce șoferul să vezi un apartament. Dacă îți convine vii și-mi spui și facem actele. Va fi locuința ta de serviciu. La revedere. Am ieșit, puțin contrariată de răceala lui acompaniind așa o favoare de mare: eu cu șoferul directorului să vedem un apartament. Iar dacă nu-mi place ăsta va urma altul? Nu era ceva normal. Ori Eugen voia să mă păstreze în fabrică, ori mă plăcea ca femeie și acum era felul lui de a-mi arăta asta. Altceva nu-mi venea în minte. Dar de ce nu se purta ca un bărbat îndrăgostit? Am ajuns în centrul orașului, la un bloc aflat încă în cărămidă. La etajul trei un apartament de două camere, cel în care stau și azi. Vasile mi l-a prezentat, avea cheile la el. Se cunoștea că mai venise aici, i-a scăpat un: -Domnul director a fost sigur că o să vă placă. S-a bătut cu cei de la Primărie pentru el. Nu mai aveam nici un dubiu, Eugen fusese aici și alesese pentru mine. Am accepatat. Nu era momentul și nici nu aveam motiv să fac mofturi. De abia venită în întreprindere, fără copii, fără alte obligații, pe deasupra și două camere în plin centrul orașului! M-am întors, am vrut să intru la Eugen să-i mulțumesc dar secretara nu m-a lăsat. Era ocupat sau știa deja ce vreau să-i spun. Poate nu a fost așa. Poate era planul lui secret pentru mine. A trimis apoi echipa de meșteri din fabrică la noul meu apartament și în două săptămâni am avut gresie, faianță, pereții văruiți și parchetul rașchetat fără nici un leu. Eu nu trebuie să spun decăt ce vreau, de restul se ocupă domnul director, așa mi s-a explicat. Situația mea era din ce în ce mai ingrată. Simțeam că se vorbește pe seama mea prin fabrică, acolo nimic nu scăpa nedifuzat, doar că nu se striga în gura mare. Eu eram noua protejată a directorului, era clar pentru toți că nu degeaba, deși la director accesul meu părea o vreme interzis și eu nu aveam habar de ce. Simțeam însă că el controla totul. Chiar și acea distanță dintre noi era controlată tot de el. Șoferul lui îmi stătea la dispoziție și desigur îi raporta totul cu lux de amănunte. Am colindat magazinele de mobilă, de perdele, covoare, de tot felul de obiecte casnice, am ales, am făcut rate ca orice om ce începea de la zero. Din nou acte, acte, adeverințe, giranți. Dar am supraviețuit și în final m-am ales după două luni de agitație cu o casă splendidă, bucătăria și dormitorul puse la ac. În dormitor mi-am vopsit pereții în degradeuri de la roz la bordo, draperiile și mobila erau toate albe, în dreptul ferestrei am găsit la o consignație un vas mare, alb. Am pus în el un braț de crengi de salcie ornamentală, vopsite și ele în alb. Pe jos am găsit două covoare din lână albă, pe pat o cuvertură țărănească tesută la mine în sat din lână fină țigaie și per ansamblu totul a ieșit pe cât de calm, pe cât de cald, pe atât de neobișnuit în acele timpuri. Dar era casa mea și acolo făceam ceea ce voiam. Nu îmi puneam limite. Sufrageria am lăsat-o pentru mai târziu, o dată nedefinită în calendar, să fac acolo într-o zi atelierul meu secret. Încă mai speram să plec din fabrică, să mă apuc de pictură, să-mi deschid propria expoziție. Pentru moment părea că totul e bine, viața mea începuse să se așeze. La serviciu mă împrietenisem cu doamna Viorica și-mi făcusem din ea un aliat de bază. Scăpasem de ochiul vigilent al doamnei Avram care amabilă m-ar fi găzduit oricât dar eu deja voiam să am libertatea mea de mișcare. Maria era încă studentă la București dar din când în când tot ne mai vedeam, căsnicia ei mergea bine și eram bucuroasă pentru ea. Rămăsese însărcinată aproape imediat după nuntă și era foarte de încântată de asta. Pe acasă, pe la tata, treceam foarte rar. Acolo nu mai eram la mine acasă. Pe Marcel l-au dat în clasa a cincea la un liceu cu internat dar doamna Avram s-a făcut foc și pară. Cum se poate, finul ei să stea printre străini? Așa că în urma mea l-am lăsat acolo, la ea, pe Marcel. Se făcuse un ștrengar frumos și spre deosebire de mine, care la vîrsta lui de abia deschideam gura, el părea că e mult mai sociabil, mai orientat în matematică și în celelalte. Îmi luasem de voie, de nevoie, rolul de soră mai mare în serios, mă duceam la ședințele cu părinții, îi mai lăsam bani de buzunar, doar era fratele meu. Eram pe jumătate soră, pe jumătate mamă și nu mă regăseam de fapt în nici unul din roluri. E greu să ai un copil și să-i porți de grijă, asta am văzut forte bine și poate că de aceea niciodată nu mi-am dorit cu tot dinadinsul un copil al meu. Realizam că de abia pot să am grijă de mine în vremurile acelea atăt de nesigure, un copil mi-ar fi încurcat viața prea mult. Îi mulțumeam în sinea mea Mariei că nu m-a lăsat în iconștiența mea să fiu victima relațiilor mele sexuale, și chiar dacă niciodată nu a fost de acord cu ele, măcar nu am rămas însărcinată cu un copil nedorit de mine sau de tată. Trecuseră câteva luni bune de când l-am cunoscut pe Eugen. Ne vedeam la începutul fiecărei săptămâni la ședința operativă. Mă tachina mereu, uneori ne atingeam ca din întâmplare mâinile, alteori venea personal în atelier, mai ales atunci cînd se începea o nouă linie de producție. Eram apropiați într-un fel foarte special, vedeam bine în ochii lui că mă place. Nu-mi inspira nici frică, nici respect, ci mai degrabă o supunere necondiționată. Mă simțem a lui fără ca nimic evident să-mi confirme asta. Eu începusem să prind curaj în atelier și ignoram cu desăvârșire bârfele tesute în jur, începusem să mă impun ca atitudine artistică și asta a stărnit pe căt de multe vociferări pe atat de multă admirație. Într-una din zile îmi zice: -Au făcut băieții mei treabă bună? -Care băieți? -Cei cu zugrăvitul. -Da, nici nu am apucat să vă mulțumesc. -Vreau să văd ce au făcut, se poate? Mi se părea atât de tardivă curiozitatea lui. Mă simțisem atrasă din prima clipă de omul acela, chiar mi se păruse că-mi face avansuri o vreme, apoi parcă mă abandonase și dintr-o dată iar îl interesa persoana mea. Acum sunt sigură că o făcuse cu premeditare. Pur și simplu mă mai lăsase să cresc, să mă obișnuiesc cu el. În seara aceea a venit cu șampanie, „să udăm” apartamentul. Poate că voia asta și în momentul când a sunat la ușă și-a dorit doar să bem un pahar, să vorbim și apoi să plece, deși nu cred. Avea în buzunar un prezervativ. Poate că acolo era tot timpul câte unul. Toată lumea știa că e un crai. Realitatea a fost că după ce a intrat m-a cuprins în brațe și m-a sărutat ca un matrod îndrăgăstit plecat multă vreme pe mare. M-am abandonat în brațele lui puternice la care visasem multe, prea multe nopți. M-a luat și m-a dus în dormitor iar eu am acceptat păcatul. Bucuroasă, mirată, înfiorată. El era ocrotitorul meu, îngerul meu păzitor, era întâia oară cănd împărtășeam aceeși bucurie secretă a vieții cu un bărbat adevărat. Nu conta că era al altei femei. În mine s-a produs un miracol, ceva se schimbase, nimic nu era ca altădată. Întâia oară în viață am avut sentimentul că sunt o posesie. Nu în înțelesul mercantil ci în acel înțeles subtil pe care doar femeile îl cunosc. Era o posesie bună, era ceva care îmi amplifica orgasmul, care mă apropia de nemurire. Era acea posesie la care am râvnit dintotdeuna, pe care am căutat-o ades dar care probabil nu e la îndemâna oricărui bărbat să o ofere și nici a oricărei femei să o accepte. Pentru că a poseda o femeie cere artă. Cere răbdare, tact, antrenament. Iar Eugen avea destul din fiecare. L-am dorit, dar nu cred că l-am iubit. A fost între noi mai degrabă o conspirație. Fiecare a găsit un timp în celălalt ceea ce voia. Eu voiam protecție, afecțiune caldă, siguranță. El își dorea o femeie tânără și frumoasă, tăcută, plăcută și care să nu-l înnebunească cu gelozii absurde, cu rugăminți de a rămâne peste noapte. Uneori venea în fiecare zi, alteori nu venea câte o săptămână. Niciodată însă nu intra în casă cu mâna goală, în acele vremuri în care până și un borcan cu iaurt era greu de procurat. Chiar și o pereche de ciorapi lycra. Un săpun. O banană. O bucată de cașcaval. Totul era de contrabandă. De parcă nu se mai terminase războiul cu nemții. Eugen știa că trebuie să-mi asigure un confort minim, nu ar fi suportat să mă vadă îmbrăcată ponosit sau suferind de foame. Avea grijă de toate într-un mod aproape patern. Dar pentru asta eu trebuia să fiu acolo numai pentru el, să nu sper nimic și mai ales să nu întreb nimic. Avea fel de fel de fantezii erotice pe care nimeni nu le-ar fi putut bănui în spatele durității pe care o afișa din belșug. Îi plăceau surpizele. Îi plăcea să experimenteze. Sexul era precum un spectacol extravagant. Din străinătate mi-a adus odată un compleu de noapte, dantelă neagră, mătase și ștrasuri. Mi s-a părut vulgar dar desigur nu era. Nici nu-mi imagiez dacă făcuse acea investiție scumpă pentru mine sau mai degrabă pentru plăcerea lui. Apoi, cu altă ocazie mi-a complectat garderoba cu o mască din satin neagru, cu dantelă fină și paiete. Intram în jocurile lui ușor de parcă numai așa făcusem sex toată viața. Eugen știa multe, trăsese cu ochiul pe gaura cheii în Occident, eu nu eram poate în imaginația lui decât o vedetă din filmele erotice. De la el am auzit întâia oară de tantra și de kamasutra și tot el mi-a arătat o față nouă și tainică a iubirii. Iubirea alternativă, așa o numea el. Avea uneori erecții lungi, obositoare. Alteori folosea doar degetele dar pentru mine plăcerea era aceeași. Erotismul nostru era filtrat prin minte și nu prin trup. Îi plăcea să inventeze și eu eram dispusă să intru de fiecare dată în joc. Îi plăcea să mănânce fructele tăiate felii și lipite cu miere între sânii mei. Alteori aducea câte un vin bun și îmi turna porții mici în buric, savurându-l de acolo, la temperatura corpului meu. O făceam în dormitor sau aiurea în casă, oriunde i se părea lui că e mai bine. Dar în public sau la serviciu, fie și singuri în biroul lui, nu făcea nici cea mai mică aluzie la relația noastră. Nici eu. Eram convinși că pe undeva erau ascunse microfoane. O singură dată, era o vară toridă, secretara a sunat în atelier și mi-a spus că sunt așteptată la el în birou. Perdelele groase erau trase și un ventilator se rotea scârțâind ritmic într-un ungher. Eugen purta o cămașă subțire cu mâneci scurte și își desfăcuse cravata. M-a întâmpinat de la ușă, cu degetul arătător la buze, m-a luat cu grijă de mână și m-a condus spre birou, făcându-mi în continuare semn să tac. S-a așezat pe fotoliu și m-a pus în genunchi în fața lui. Mi-a desfăcut cu grijă clama și mi-a răsfirat părul pe spate apoi a început să-și descheie unul câte unul nasturii de la pantalon. Am înțeles ce-și dorește, mi-o cerea în cel mai explicit mod, penisul lui era în erecție. Eugen îmi prinsese capul cu amândouă mâinile ca într-o menghină și nu aveam nici o scăpare și nici o îndoială că trebuie s-o fac. Nimic din ce-mi cerea Eugen nu mi se părea degradant sau deplasat. Îmi plăcea de el în întreg, de felul lui de a fi, de blândețea lui și de trupul lui, încât ajunsesem să îl venerez ca pe un zeu. Și nu doream alteceva decât să-i fac plăcere. Doar că eram speriată și nesigură pe mine. Mă uitam din când în când în sus la el. Eugen stătea cu ochii închiși, arăta obosit, încercănat, crispat, transpirația i se prelingea pe frunte. Din când în când gemea ușor și șoptea: -Așa...așa... După ce a ejaculat mi-a întins firesc un șervețel ca să scuip sperma. Mi-a șters cu grijă apoi buzele de parcă aș fi fost un copil răcit, m-a așezat pe genunchii lui și m-a sărutat îndelung, împingându-mi în gură cu limba un drops cu aromă fructată. De ce o făcuse tocmai în acea zi și fără să vorbim un cuvânt despre asta nu știu nici acum. A fost o dorință de moment, a fost ceva premeditat? Poate acolo, în birou, cu ușa neîncuiată, știind că în orice moment ar putea să dea peste noi cineva, era mult mai incitant. Era o aventură adevărată. Toate astea făceau parte din excentricitățile lui. Mă obișnuisem cu ele și nu întrebam de ce sau cum. Întotdeauna venea la mine neanunțat și pleca la ora zece seara, nici un minut mai târziu. Niciodată nu l-am rugat să rămână, asta ar fi fost sfârșitul a tot. Nu voiam copii, nu voiam să mă mărit, voiam acel echilibru greu de înțeles pentru alte femei, al unei relații libere și fără promisiuni de neîndeplinit. Era ceva între prietenie și iubire, o relație care ne-a subjugat deopotrivă, care ne-a prins în interiorul ei într-o obișnuință acceptată și de mine și de el ca pe o normalitate. Nu era numai sex între noi. Erau după-amiezi în care nu făceam decât să continuăm dialogurile rămase neterminate la fabrică. Alteori nu scotea nici o vorbă. Se așeza lângă mine, tăceam iar eu îl mângâiam pe frunte și pe tâmple. Acolo îi plăcea lui. Într-un final pleca la fel de tăcut. Știam atunci că are probleme și îl lăsam în apele lui tulburi. Doar Vasile, șoferul, știa întotdeauna unde este Eugen. Mi-am dat seama de asta într-o seară când a sunat la telefon și a cerut cu șeful. Soția lui îl căuta dispertă, fata lui încercase să se sinucidă, luase zece tablete de diazepam și era internată. Eugen a plecat imediat, tulburat. Își iubea fata ca pe ochii din cap. În noaptea aceea m-am simțit cumplit de vinovată. Apoi am înțeles că de fapt fusese o ceartă cu iubitul ei, perpetua nevoie de posesie absolută a partenerului în dragoste, șantaj sentimental ieftin. Nimic care să aibă vreo legătură cu mine. Voiam orice doar să nu fac pe altcineva să sufere. Soția lui știa sau dacă nu a știut atunci a aflat mai târziu de mine, așa cum aflase de multe altele din viața lui Eugen. Nu am întrebat niciodată dar cred că au făcut între ei o înțelegere de la început: ea să fie soție, cu casă, copil, salariu, onoruri, el să își vadă de viața lui cum vrea numai să își bea cafeaua de dimineață acasă și nu în altă parte. Tata nu m-a întrebat niciodată nimic despre viața mea intimă. Poate că nici nu știa. Poate că nu îl interesa. Poate nu a vrut să riște să audă din gura mea adevărul. A trecut așa mai bine de trei ani. Maria îl născuse pe Bogdan, se întorsese pentru stagiatură înapoi în orașul nostru. Au primit repede o garsonieră, așa că aveau și ei casa lor și mie îmi plăcea să merg acolo. Ei erau o a doua famile, o a treia familie, cine mai știe, căci noțiunea mea de familie era alta decăt cea din dicționare. La un moment dat Maria și-a pus în cap să mă mărite cu unul din colegii lor încă neînsurați . -Magda, trebuie să ai și tu rostul tău. Când ai să faci copii? -Nu cred că rostul meu e să fac copii, dragă. Tu de asta te-ai măritat? -Da și nu, dar trebuie făcut și asta în viață . -Trebuie. De ce totul trebuie? De unde ideea asta că totul trebuie, explică-mi. Poate că eu nu vreau copii și nici măritat nu-mi trebuie, cum zici. Mă uit la tine: cu ce te-ai ales din măritiș? Cu o mulțime de rate, mâncare de făcut, casă de curățat, pelinci de spălat și un copil de legănat pe picioare, sau în fine, ai ajuns să-l duci la creșă. -Fugi de aici, tu asta vezi la mine în casă? -Da, asta văd, tu ești cea care nu vede pentru că ești în interior. -De ce ești rea! Vlad mă iubește și Bogdan o să crescă, cum vrei tu, să ai copii gata mari? -Nu ar fi rău. -Te pomenești că o vrei pe fata lui Eugen, aproape studentă. -Tu nu înțelegi. Mai bine să nu mai vorbim. -Totuși hai să-ți fac cunoștință cu un tip de treabă, o să fie reumatolog. Vrea și el să se așeze la casa lui. Nu cred că nu o să te placă, important este să îl placi tu pe el. Am acceptat atunci mai mult de gura Mariei. Nu am pomenit nimic despre asta lui Eugen deși aș fi vrut să-i spun. Aș fi vrut să văd cum reacționează. Cum îl doare. Dar nu am făcut-o. Eugen nu era un bărbat pe care să experimentezi. Era în stare să mă arunce la coșul cu vechituri într-o clipă. Aproape obligată să mă mărit cu reumatologul. Eugen era atăt de sigur pe el, pe mine, că nu îl înșel cu nimeni, că nu mă văd cu nimeni, că nu îmi doresc altceva înafară de el. Asta făcea că relația noastră să meargă. Și avea dreptate. Nu era cu putință să mă desprind de el, așa cum un satelit nu are suficientă energie proprie să se desprindă de planeta mamă. Oricum întâlnirea pusă la cale de Maria a fost un fiasco. Nimic mai plicticos decăt un medic într-o casă de medici. Limbajul lor academic și aerul că nimic nu e mai important decăt ei și ceea ce fac. Nu mă vedeam la braț cu viitorul reumatolog, un lungan blond și spălăcit, așteptându-l cu masa pusă, omagiindu-l pentru munca lui atât de importantă, mereu recunoscătoare că aduce un ban în casă și că și-a coborât privirea spre mine, o desenatoare oarecare din neam de țărani și făcând parte acum din clasa muncitoare. Locul meu avea să rămână multă vreme alături de Eugen. În felul lui el mă venera. Și cu toate astea realizez că a fost un mare egoist. Nu m-a iubit, s-a iubit egoist doar pe el. Știa că îmi răpește anii pe care nu o să-i mai pot recupera niciodată. Știa că nu-mi putea oferi nimic solid, nimic pentru viitor. Știa că va veni o zi în care va trebui să mă lase liberă, să-mi văd de viață. Cu căt mai târziu, cu atăt mai dezastruos pentru mine. Și totuși amâna. Revoluția ne-a prins pe amândoi fără de veste. Un timp ne-am hrănit cu entuziasm și cu inerție. Calmul și rutina vieților noastre s-a destrămat însă încetul cu încetul. Întreprinderea a început să meargă tot mai prost, prin 93 -94 vechii parteneri erau destul de dezorientați și nu mai riscau noi contracte în vremuri tulburi. La intern cererile erau mici. Leul nu mai avea valoarea de altădată. S-au închis unele secții. La creație nu am rămas nici jumătate. Þesătoria funcționa când și când. Muncitorii au intrat în grevă, au ieșit cu proteste. Eugen era depășit de evenimente, nu mai putea controla situația. Muncitorii din fabrică fierbeau. L-au obligat să-și dea demisia. În locul lui a venit liderul de sindicat. Oameni inconștienți, prinși în vâltoarea evenimentelor. Dacă cineva ar fi fost capabil să salveze ceva, acela nu era altul decât Eugen, dar muncitorii nu înțelegeau asta, nu pricepeau nimic din strategiile și din diplomația de care este nevoie să conduci o fabrică cu peste trei mii de angajați. Toată lumea vedea în el doar un satrap ce și-a condus fabrica precum un bun personal. Dar poate tocmai acesta era tot secretul reușitelor lui de dinainte. În seara aceea a venit la mine, și-a pus capul în poala mea și a plâns. Era prima dată în viață când vedeam un bărbat plângând. Venise la mine să plângă. Numai eu aveam privilegiul de a-i vedea fața aceea suferindă, rănită, descumpănită. -Nu știu ce va mai fi. Pur și simplu nu știu ce o să fac de acum încolo. -Ești prea încordat. Se vor rezolva toate. Nu te gândi acum la asta. Lasă-i să-și rezolve mânia, au nevoie și oamenii ăștia să răbufnească. O să vezi că tot ei o să te vrea înapoi când vor vedea că nu se descurcă. Ei cred că fabrica este o jucărie, un sac de bani din care scoți fără să pui. -Nu mă mai întorc niciodată. Am pus tot sufletul meu acolo, nu am dormit nopți să le dau de lucru la oameni și ei nu au înțeles nimic. Nu, mai bine mă duc în altă parte sau mă apuc de ceva pe cont propriu. Da, asta am să fac, o să încep ceva pe cont propriu. Te iau și pe tine asociat, ai mereu idei foarte bune și de bun simț. Noi doi ne-am înțeles mereu bine. -Liniștește-te. O să te gândești mâine la asta. Îl mângâiam și mi-am dat seama că a îmbătrânit după sumedenia de păr alb ce-mi trecea printre degete. Când trecuse timpul peste noi? Eu aveam aproape 30 de ani, el 55. Timpul nu iertase nimic. Noi doi devenisem două rotițe angrenate bine într-o mare mașinărie ce ne înglobase în ea până a ne fi pierdut fiecare identitatea. Acum terenul de sub noi se clătina, eram prea tineri ca să ne retragem, prea bătrâni ca să o luăm de la început. Am lăsat în urmă ambițiile mele de a deveni o mare pictoriță, visul meu de a pleca din fabrică după ce termin stagiatura, de a începe altceva, am rămas acolo de dragul lui, de dragul oamenilor de acolo, am pus și eu, ca și el, suflet și pasiune iar acum totul era spulberat de vănt. Noaptea aceea a fost prima și singura noapte în care Eugen a rămas la mine. Nu după mult timp a intrat în politică și a plecat în minister, la București. Eu trebuia să părăsesc fabrica, eram acolo „persona non grata”. Îmi imaginam și de ce. Idila mea cu fostul direcor nu putea fi iertată de nimeni. Așa că în următorul an Eugen m-a ajutat să-mi deschid o mică agenție de publicitate,”Milenium”. M-a girat pentru împrumutul meu în bancă. M-a ajutat să-mi fac rost de un spațiu și toată documentația necesară. Era o afacere mică, de pionierat, dar Eugen știa că am fler, talent, a mizat pe mine ca pe un cal bun de curse și a avut dreptate: în scurt timp „Milenium” a devenit un nume. El venea tot mai rar în oraș, vorbeam uneori la telefon dar nu m-a mai căutat niciodată acasă. Cred că își găsise în București pe altcineva. Apoi am aflat că a făcut un accident vascular cerebral și că a stat multă vreme în spital. Niciodată nu am crezut că un om ca Eugen ar putea să se îmbolnăvească. Nu-mi amintesc să-l fi preocupat vreodată sănătatea lui. A fost pensionat și s-a întors acasă la soție. De data asta definitiv. Nu l-am mai văzut niciodată, stătea numai în casă, cu ea. Maria mi-a povestit că l-a văzut odată la spital. Soția lui îl ducea în cărucior pe holuri spre sectorul de fizioterapie. Ciudată relație au avut între ei oamenii ăștia. Ea l-a iubit atat de mult încât s-a mulțumit să îl aibă măcar în ultimile lui zile, neputincios, bolnav și nedorit de nimeni. Numai așa și atunci a fost cu totul al ei. Deși Eugen nu a băut nicicând vin din buricul acelei femei și nu i-a cumpărat niciodată lenjerie din dantelă neagră. Nu și-a mai revenit complet niciodată. Apoi nu după multă vreme a urmat un al doilea atac, fatal. Cred că nu vroia pur și simplu să mai trăiască. Leii nu trăiesc în cușcă. La înmormântarea lui nu am mers. Nu mi s-a părut un drept al meu. Era al soției lui care l-a tot așteptat, a fost alegerea ei de la bun început. M-am închis în casă întreaga zi. Nu am mâncat nimic. Nu am băut nimic. Dar nici nu am putut să plâng. Uneori mai treceam prin cimitir și ardeam acolo câte o lumânare, precum un hoț, să nu mă vadă nimeni. Ciudat cum legătura din timpul vieții s-a perpetuat până și după moarte. Nu o să știu niciodată dacă aprindeam acolo lumânări pentru el sau pentru tinerețea mea pierdută. Sunt lucruri care mi s-au întâmplat, care au contat, care m-au ars. Anii aceia nu se pot uita și, mult mai tragic, nu se pot întoarce niciodată. Iar azi nici măcar acolo, la mormântul lui, nu mai pot să merg. Azi nu mai pot nimic, decăt să-mi amintesc. Și să fiu în război cu lumea.