Dependențe de sânge

“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era \"paradis cu fărâme de iubire\". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranță: veșnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubești, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-ați continuat existențele mizere pe asfalt, ați coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, ați viermuit sentimente, voi.. voi nu ați iubit! Voi nu ați înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic. În cameră eram noi doi și iubirea, și părinții lui, și părinții mei, și himerele fostelor noastre iubiri, și doi-trei psihologi, și teancuri de cărți, și filozofi ce țineau teorii în grabă și totuși nu terminau niciodată. Ne băteam cu toți ca să-i dăm afară, poate, poate, la sfârșit, când vom fi singuri vom avea timp să ne iubim. Ne mai băteam și între noi. Poate nici nu ne iubeam. Poate ne-am închis în cameră din vanitate și prostie. Ne-am închis în cameră cu toate lighioanele fără să avem arma cu care să le omorâm: fără iubire. Deci, iubitul meu, de ce taci?\" E noapte în apartamentul mic. Televizorul se aude în fundal dar nimeni nu îl aude. E acolo doar pentru a omorî sentimentul de singuratate, care se găsește în camera lor în mod paradoxal, având în vedere aglomerarea de personalități, de fosile și sfafii. - Lasă-mă, sunt obosit.. îi spune încet. Nu o privește pentru că nu poate. - De ce? - Muncesc. Muncesc toată ziua, nu vezi? - Nu, te ascunzi toată ziua. - Hai, lasă-mă… se ridică îndreptâdu-se spre bucătarie, și cât mai departe de ea, cât mai departe de orice durere. Seara asta nu vrea să se lupte, ea nu înțelege? Nu. Ea îl întreabă de suflete. Ce procent din al lui sunt plăcuțe de metal și atele vechi, uitate. E sarcastică, îi mușcă din degetele cu care stinge lumina în camera lor. - 95%! - Superb, deci avem 5% să construim o viață. - Cei 5% sunt stâncă. \"Pleacă. Seara asta nu vreau să trăiesc, tu chiar nu înțelegi?\" Se ascunde pe unde poate, stinge lumina, trage perdelele, se vâră în dulap trecând pe lângă ea și toate lighioanele, și fuge de iubire innebunit. \"Nu! Nu te vreau. Nu te iubesc. “Nu am chef azi, n-am chef de nimic, de vodcă sau de gin, tequila, rom sau vin, tigari, nu mai vorbesc, iar pe tine… pe tine te urăsc” Să ne trăiești Chirilă prin orice dulap dormi tu!\" - Ce simți? îl urmează ea pe întuneric, spre dormitor. - Nu știu. - Ce simți pentru mine știi? - Nu știu.. exact. Știi, sunt plin de dileme. - Dar eu nu țin de dilemele tale, sunt o problemă extrinsecă, ar trebui să-ti fie clar! - De ce trebuie să fie clar? Am probleme cu toate relațiile. De ce să fii tu diferită? - Nu te intreb de relație, ci de sentimente. Ele sunt sau nu. Ce simți? - Nu știu! - Na, cât mă ajuta discuția asta! gesticulează exasperată. Soluții? Să mă vâr în dulap după tine? Să ne ascundem amândoi de mamica și taticu`, de fosta iubită care privește pe gaura cheii când eu am orgasm? Ieși! - Nu se poate rezolva asta cu una cu două. - Nici nu-ți cer asta. - Păi ce vrei atunci? - Să vrei. - Vreau. - Ieși! Dormitorul amuțește. De fapt, se ceartă atât de des încât tăcerea fu uimită să se găsească acolo. Ușa unui dulap scârțâie din când în când, televizorul moare spre dimineață, când noaptea refuză să părăsească încăperea. Pe la colțurile tavanului șoptesc căderile. \"Ah, ce credeți? Mămica îl privea din spate, peste umărul meu, iar tăticu` îl bătea pe umăr la fiecare nouă despărțire : “așa, răzbună-mă, băiete”. Mă întreb ce caut în camera asta cu monștrii și dependențe imaginare de sânge? De ce mă arunc de la 10.000 de metri în gol fără plasă când el se ascunde în dulap și reinventează frica din tăceri și sadism? Ah, pentru că îl iubesc. Serios? Păcat. Evident că el n-a ieșit din dulap.\"