Ace matinale

Poezia ta urcă, Lucian, urcă de două ori... în două sensuri.

Aici un zori-de-zi ce abia mijește moale precum puful de gutuie, creșterea dimensiunii pînă la aură pentru ca apoi să se ajungă la statornicia și veșnicia stejarului sub orice fel de vînturi. Numai dacă iau aceste prime versuri, de la rădîcini la vîrf, găsesc o imagine completă, rotundă, atotcuprinzătoare, fără fisură.

Apoi ne-vederea de pe ochi se scurge pe aburul trezirii, ca dintr-un jos într-un sus neînțeles. Frumoasă imagine a ramurilor care aparțin frunzelor, nu firescul invers al naturii.

După cele două sensuri, după ce ai putut vedea lumea de la eu la stejar si de la ochi la frunze rămîne... liniște. O atmosferă de pace, un clar trecut prin filtre.