un bob zăbavă

Suferinta iubirii invaluita in simbolurile toamnei. E trist sa pierzi atunci cand in jurul tau este atata bogatie de culoare, atata frumusete, atata...viata.
Strofa a doua este deosebit de frumoasa si de sugestiva. Foarte aproape de suflet imaginea creata din metafore proaspete si pline de sensibilitate.
\"apoi copiii! glasul acela cristalin chiuit
adunând de pe drum culorile cerului ca un bănuț risipit\"
Cautarea de sine, senzatia ca nimic nu se intampla, zadarnicia \"boabei de credinta\", durerea constientizarii unui drum in intuneric nelimitat temporal...foarte profund asternute in cuvinte.
Ultima strofa...te rog sa nu te superi, versul al treilea merita reconsiderat, este cumva prea previzibil, prea banal, fata de frumusetea poeziei in intregul ei. Nu am pretentia unei vaste culturi literare, de aceea am spus doar... poate.

Știu, știu că dacă nu las semn acum, mă va urmări toată ziua textul tău. Îmi iau un bob zabavă și mă încumet.
Între a nu te naște și a nu muri ce mai rămîne, Ted?
„ sprijină-mă cruce ca pe un îmbătat de ceea ce nu-l iubește „ - aici îmi scapă ceva. Ori „aceea ce nu-l iubește”?
Frumoasă ideea neîngropării, ci a întrupării în apă. Poate așa se mai salvează, prin tăcerea peștilor, cîte ceva din mîinile negre ale pămîntului. Și soarele...hmmm...tu crezi că soarele e cel care întoarce capul după femei?! - uite, numai prima strofă și am o grămadă de întrebări.
Subiectivă fiind și neputînd citi poezia prin sufletul a 10.000 de oameni, zîmbesc la „apoi copiii!”. Da, am uitat, azi e 15 septembrie, începe școala. Amintirile despre curtea școlii sunt puternice, se pare, și sunt tot cu zîmbet desenat pe ziduri. O întoarcere într-un loc din care se pare că ai lipsit o viață.
Despre iad mă abțin să spun ceva...Doar o vorbă o să-mi scape: „smoala e zăpadă”.

Azi nu prea mă pricep la vorbe mari. Simplu o să iau zăpada cu mine și o s-o fac albă.
În schimb, tu lasă-mi un semn pe un zid de școală despre cum pot lua legătura cu tine.

Nu am putut sa nu remarc soarele care intoarce capul ultima oara \"sa priveasca femei\" sau personificarea \"tu viata a mea nu plange hai fii fericita\", dar suprematia se cuvine indiscutabil gleznelor \"diminetii pline de roua\". O poezie placuta care stie sa te faca sa vibrezi, in ciuda frazelor destul de lungi.

Un final demn de Esenin. Minunat zis:

tu viață a mea nu plânge hai fii fericită
smoala e zăpadă nesfârșită

Și mereu neîncepută. Dar și de aceste versuri din Ecce homo al lui Blaga:

\"De ziua de apoi nu mă-nspăimînt -
În iad de-ajung
M-oi bucura de-un colț în el ca de un rai întreg!...\"

Îmi place și imaginea de blazon al vitalității cocoșești:

stau în poarta vieții ca un cocoș negru cu glas ascuțit

(Cît privește nedumerirea Eliei, confirm că e chiar așa. O spune, iarăși, și Blaga:

Catrenele fetei frumoase

I
Deoarece soarele nu poate sã apunã
fãr’ de a-si întoarce privirea dupã fecioarele
cetãtii, mã-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?)

chiar nimeni nu are curaj sa puna steluta pe acest text mirific...?cad cuvintele mele-n tacerea mirarii.
simt ca e poezie ce inca se scrie...

va multumesc tuturor pentru generozitatea cuvintelor;

Adelina, nimic nu se pierde, totul se... regenereaza, nu? te mai astept;

Elia, din nou delicata si profunda; mai mult, poate, decat o merita textul;

Ionut, bine ai venit in pagina;

Corneliu, comparatia ta ma copleseste, fara falsa modestie;

Marius, iti multumesc pentru pozitia transanta, insa m-am invatat in timp (si iti recomand si tie acest lucru, daca imi permit) sa nu mai judeci textele dupa \"stelute\", ci dupa valoarea lor intrinseca si a calitatii oamenilor care iti transmit ceva.

As fi vrut sa spun ceva despre soare, cand m-am trezit troienita de aducerea aminte a unui replici a lui Eduardo Galeano.
\"Vreau sa zbor!, i-a spus stapanul casei, iar casa si-a luat zborul.A plutuit in intuneric suierand pana cand stapanul i-a poruncit:
Vreau sa te opresti!,iar casa s-a oprit atarnad in intunericul noptii si in mijlocul zapezii care se cernea din cer.
Nu exista spermanet cu care sa se aprinda lampile, asa ca stapanul casei a adunat un pumn de zapada proaspata, iar zapada i-a dat lumina.
Casa s-a lasat incetisor intru-un sat iglulik. Cineva a venit sa de binete si cand a vazut lampile aprinse cu zapada, a exclamat: \"arde zapada!\"
Iar lampile s-au stins:-
\"ai iubit n-ai iubit cui ce-i pasă de-acum
întunericul șterge orice pas orice drum
tu viață a mea nu plânge hai fii fericită
smoala e zăpadă nesfârșită\"
Ar mai fi cate ceva de spus, dar \"timpul a macinat caramizile\"... Cu multumiri,

ai produs o avalansa de fulgi...; multumesc mult

cu drag,

draga vasile, sa stii ca eu citesc mult pe acest site si nu mai judec textele dupa stelute sau alte comentarii.ceea ce vibreaza la mine in suflet e o steluta mai mare decat cele puse pe vreun text sau altul.dar citind poezia ta am simtit cu adevarat ca ar fi meritat o steluta, nu pentru a epata ci doar pentru a atrage atentia si altora sa o citeasca, caci e frumoasa.se pare insa ca ea atrage oricum lecturarea asa incat steluta aceea e pusa oricum pe ea.multa inspiratie si pe mai departe!