MARA CHIRIAC

S-a desprins ceasul vieții din cer, Iar acum nu mai putem citi orele, zilele, anii Și vârstele noastre s-au oprit pe un pod.. Parcă prin Iași era podul acela Unde și-au prins copiii lacăte Pentru

Am venit și-n seara sfântă Cu lumini să te colind Și în frigul plin de lacrimi Să te văd copilărind! Să uiți zilele și anii Toate-n care ai uitat. Redevino iarăși pruncul Ce cu îngeri te-ai

Ce fericiți eram și ce nebuni Vorbind așa ușor de lucruri sfinte, Simțindu-ne asa de sfinți și buni, Lovind în ceilalți fapte or cuvinte. Ce fericiți eram cand judecam Noi, care

Râde! Și-odată cu tine, tăcerile râd ascunse-n strânsorile pumnului mic, înfășat în întrebări sensul tău adoarme-n poală ca un vers demult uitat fără mamă... Râde! Și-odată cu tine

Ce faci aici? Pe cine aștepți Desculță ? Crezi ca-ți va bate in geam vreun copil cu degete de ghiocei ? și dacă nu va ști că tu ești aceea din cartea cu zâne? aceea cu poveștile împletite și

Deși e seară e întuneric și parcă nu mai zăresc decât scântei de vorbe ce sar din smalțul șinelor unui tramvai. Zvâcnește tăcerea din forfotă și se așează alături... (cred ca astăzi nu are

Ce s-ar întampla dacă-ntr-o clipă, aș uita... când noaptea-și apasă pașii sub cer, strângând tot apusu-ntre coapse de fier... de te-aș uita pe maluri de vânt născându-mă alta din alt

Nu merităm aducerile-aminte, Amestecul de umbre cu amar. Am plâns ca-n fața unui blând părinte, Cu glasul zămislit într-ul altar. De ce mă iartă timpul tot lasându-mi Câte-un copil pe pragul

Vreau să te sărut sub coaste și să-ți sorb bătaia vieții și să mușc din sânge copt din coroana de sub stele, să mă spăl într-o privire, să mă tiptilesc acolo și încolăcită-n raze tălpile să-ti

Tresar uneori în căutarea ploii. Aproape ca n-o mai recunosc... Altădată era altfel, avea și ea o zi a ei, de naștere, uneori îi cântam. Poposesc ca o răsuflare prea scurtă pe malul rațiunii. Poate

Străzile mă strâng umede în brațe, Am pășit nătâng în prima noapte de lume străină... Cerului i s-au copt pe coaste lumini, și râd străin și absurd. E greu să cobori, e mai lesne să

Potop de vorbe limpezi și aprinse Din focuri arse-n secetă flămândă Mă nasc a doua oară din pământ Și-nvăț să scriu lumini cu mâna stângă. Din lacrimi ce târziu se scurg spre cer Ca un apus de

Cu tăcere surdă calc Pe nisipul alb... și cald, care sfarmă asfințitul ce desparte ce-i pe jos de ce e sus. Dar eu sunt? Eu stiu că nu-s. Nu-s aici, aproape mie, nici departe, nici

Pielea mea prin tine miroase a mir Și a copiărie Și a cer! Clipe ce înainte de zămislire pier... Aș putea sa-ți păstrez lumina în coajă, să o port ca pe-un zâmbet, ce-n locul meu să

Pe drumurile din povești Nu e niciodată târziu Sau greu să pășești. Treptele cresc din aripi, Și-n aripi înveți să-mbrățișezi Puțina clipă Pe care aici o pierzi. O scuturi din albastrul

Port trupul de vorbe or gânduri Ce incă își caută existența in mine Fierbinți, din muguri de verde uscat, Se aprind din fantani care plang nesecat, Se-mbraca-n doliu de pamant, Ruine crescute

Dumnezeu este Tată și știu Că mamă ești tu...femeie... Și-nainte de-aceasta esti fiică...nu fiu... Iar El prea puțina-ți ființă n-o știe S-o creadă-ntru-totul. Trup de femeie... Femeie!

Trup de apă și de sânge Care naști, Care te pierzi... Azi mă strângi în tot ce doare Nu mai crezi Și nu mai speri. Sfâșiatu-m-ai în vorbe, Ori...în zdrențe de păcat, Învelitu-te-ai de