MARA CHIRIAC

E prea-ntuneric pentru dimineață Mai calc pe malul vremii orb Și valurile orelor măsoară Câte un gând pe care-l sorb Și-l clatină-n deșertul lor, Și-l împletesc în ritmul lumii, Mai bate-un

Dintre-atâtea drumuri crude Toamna s-a oprit la mine. Nu vorbește, nu aude, S-a sălbăticit prin lume... Nu a spus de ce-a venit, Nu a spus de ce plânsese, Toamna, azi, a poposit Nu în

La început a fost cuvântul... unul singur... apoi, un om care a învățat după dânsul să cânte. Și a cântat până când s-a auzit murmurând numele iubirii. Atunci a învățat omul să plângă...

Motto: Am bătături atât de vechi Că nu mai pot simti durerea, De astăzi, pot simti Doar mângâierea... Am mers pe drumuri, printre munți Cu tălpi însângerate, Am dus pe

Am rupt spre cer o vâslă căutând Lumini în haina neagră-a nopții, Cu tălpi fierbinți și umede călcând Pe ascuțita palmă-a vieții. Plutesc cu fiecare piatră Abrupt e până dincolo de mine, Și

Aș fi vrut să culeg căldura și atingerea stelelor și goana prin viață a cailor sălbatici... Să le simt pe toate să le simt fierbinte, aproape aș fi vrut să le simt... Ca un basm ce

Când te voi întâlni, ca prima oară, Am să-ți sărut obrajii plini de sare. Și-n gândul tău străin de bucurie Îmi voi lăsa cuvintele să moară... Și voi muri si eu, neînsemnat, Cum noaptea

Ești atât de bătrân... Sufletu-ți prins printre crengile lumii... Îmbătrânești fără drum La umbra minunii... Încă mai crezi în toate acestea? Þi-atârna mâinile prin praful de stele, Prea ușor

De astăzi voi pleca Și-mi voi lăsa puțina moștenire acelora ce-mi vor ierta totul...ca pe o rătăcire... Îmi voi așeza fruntea pe suflet pentru-a te mai auzi odată, îți voi săruta trupul

Sunt o pasăre Uitându-și drumul De dus sau de-ntors. Singura-amagire Este către sus. Părăsind tărâmul Celor ce s-au dus, Celor ce-au venit, Rămânând misterul Celor ce-au murit, Am găsit

Trup de piatră, ars și crud, Rupt din cer, din foc și lut, Mi te-ai strâns acum, aici Și-ți beau repede veninul Să n-ajungă până mâine, Poate fi-va prea târziu În strâmtoarea ce rămâne Între

Pământul și cerul și gândul mă dor! Mă dor ca și când mi s-ar rupe tot trupul și sufletul și-ar pierde simțirea. Și-n toate să știi cum se gustă sfârșirea. Fă-mă pământ! Să mă doară

E noapte și-mi pare că cerul cel negru cu albele-i stele a ieșit din tipare... Și-a coborât cu totul pe pământ. A alunecat prin vise unindu-se cu ele căzând din înaltul lui loc, printre

Viața mi-a dat pedeapsa Și-a plecat zburdând spre umbră Chicotindu-și prin blesteme Versul alb cu trenă lungă... Și s-a prins in dans cu luna, Și-mi cânta in pas nătâng Vorbele cu care

În sicriul pietrelor de râu Mi-am îngropat iubirea și tăcerea. Ca-n verdea lor străină strălucire Să-mi pierd și rațiunea și simțirea, Și să mă pierd cu totul, ca în moarte În sicriu de ape și