MARA CHIRIAC

Ești atât de bătrân... Sufletu-ți prins printre crengile lumii... Îmbătrânești fără drum La umbra minunii... Încă mai crezi în toate acestea? Þi-atârna mâinile prin praful de stele, Prea ușor

Din prea puține gânduri te găsesc, Te pierd cuminte în trecut... Iar eu...nu mă întorc aici, Rămân acolo unde m-am născut. Nici nu mai știu de lumea dinainte, Nu știu daca întradevăr am

Aș fi vrut să culeg căldura și atingerea stelelor și goana prin viață a cailor sălbatici... Să le simt pe toate să le simt fierbinte, aproape aș fi vrut să le simt... Ca un basm ce

E noapte și-mi pare că cerul cel negru cu albele-i stele a ieșit din tipare... Și-a coborât cu totul pe pământ. A alunecat prin vise unindu-se cu ele căzând din înaltul lui loc, printre

Dintre-atâtea drumuri crude Toamna s-a oprit la mine. Nu vorbește, nu aude, S-a sălbăticit prin lume... Nu a spus de ce-a venit, Nu a spus de ce plânsese, Toamna, azi, a poposit Nu în

Când te voi întâlni, ca prima oară, Am să-ți sărut obrajii plini de sare. Și-n gândul tău străin de bucurie Îmi voi lăsa cuvintele să moară... Și voi muri si eu, neînsemnat, Cum noaptea

Motto: Am bătături atât de vechi Că nu mai pot simti durerea, De astăzi, pot simti Doar mângâierea... Am mers pe drumuri, printre munți Cu tălpi însângerate, Am dus pe

Ninge blând, ninge în martie. Printre flori cad lacrimi, lacrimi albe, albe flori... Prinde astăzi ninsoarea în palme și florile albe din obraji! Aleargă, aleargă, ca fulgii ce plâng printre

La început a fost cuvântul... unul singur... apoi, un om care a învățat după dânsul să cânte. Și a cântat până când s-a auzit murmurând numele iubirii. Atunci a învățat omul să plângă...

Mi s-au învinețit unghiile pentru ca mi-am curmat cu ele zborul spre tine! Mi-am înfipt unghiile-n gânduri și le-am zgâriat pe aripi și le-am închis în scânduri! Și se zbăteau sălbatice,

Vreau să te strig! Să vin și să te-nvălui Cu mirosul de portocale și salcâmi. Și să mă sorbi în răsuflare Și să mă naști apoi, A doua oară Pentru-a nu fi singur. Pentru-a fi...noi.

Pământul și cerul și gândul mă dor! Mă dor ca și când mi s-ar rupe tot trupul și sufletul și-ar pierde simțirea. Și-n toate să știi cum se gustă sfârșirea. Fă-mă pământ! Să mă doară

Am poposit la malul tău, bătând albastru-n piept de flori. Bătând... am obsit și m-am plecat ca un copil plângând. Daca mă plec întâia oară nu știu. Sau, poate...am uitat. Și mă privesc în

Din cer te-ai născut ca un blestem, Nebună, sălbatică mare. Mi-ai prins piciorul Ca-ntr-o-mbrățișare. Mă doare acum locul Unde te-am călcat Răpindu-ți o rază de soare Cu umbra-mi confuză și

Pământul m-a-nlănțuit M-a prins de păr ca un nebun, Ca un flămând, Mă ține ca pe un copac Înfipt cu ghearele de fiară În scoarța-i noduroasă și amară. M-a prins de aripi Ca-ntre munți Și mi-a

Sunt o după-amiază Și soarele mi s-a ascuns sub tălpi Și-am devenit lumină! Și-n jurul meu, Și-n mine... E târziu... Iar pe-nserat umbrele pier. Și nu mai am nimic. Decât urmele tălpilor

Sunt o pasăre Uitându-și drumul De dus sau de-ntors. Singura-amagire Este către sus. Părăsind tărâmul Celor ce s-au dus, Celor ce-au venit, Rămânând misterul Celor ce-au murit, Am găsit

Cuvinte fără nume, Cuvinte ne-nțelese Legați-mă de lume, Legați-mă de vise. V-oi fi uitat pe toate Astăzi vorbesc cu vântul Tristețea-mi nu o-ncape De-acum cuvantul... Nu vă mai știu,

În sicriul pietrelor de râu Mi-am îngropat iubirea și tăcerea. Ca-n verdea lor străină strălucire Să-mi pierd și rațiunea și simțirea, Și să mă pierd cu totul, ca în moarte În sicriu de ape și

Viața mi-a dat pedeapsa Și-a plecat zburdând spre umbră Chicotindu-și prin blesteme Versul alb cu trenă lungă... Și s-a prins in dans cu luna, Și-mi cânta in pas nătâng Vorbele cu care