Arid

Potop de vorbe limpezi și aprinse Din focuri arse-n secetă flămândă Mă nasc a doua oară din pământ Și-nvăț să scriu lumini cu mâna stângă. Din lacrimi ce târziu se scurg spre cer Ca un apus de vară părăsită La margini de oraș uitat De Dumnezeu în lumea otrăvită, Mai sorb o dată din pahar, Tăcerile mi se lipesc de sânge, Un nod de țipăt tare și amar De glezne amorțite azi mă strânge! Mă pierd în lumile ce greu Mai recunosc cuvântul și iertarea. Mă-ntorc pe-aceleași drumuri...și mereu... Îmi uit și amintirea și cărarea... Mă mai opresc, mai tac, mai sper... Ceva ce cred, ce nu-i, or este. Aș vrea să știu, să țip, să cer O clipă dintre-aceste... minuni!