nici măcar sa imaginez nu mai vreau; întârziata încropeala a dupa amiezii
În dușmănie cu tot ce pare viu; în dușmănie cu amintirea si cu dorul;în dușmănie cu binele si cu răul. oricât m-aș plmba pe
am atins cuvântul-mărul-plin de aluviuni
malul apei stelelor suave căderi,
intinerea uimirea in păcatul lumii
talpile poposeau pe iarba din brațele tale
fuioare de sânge desfacute in hotare
al
cruciati tematori cu vantul lingorii pe față
crestini ai serilor vârâți intre aripile atâtor pasari amintirile
legatura unui gand fricos cu alura banala a torturii
mi se inchina iarasi toate?
camera mortilor au construit inchipuirii mele
dirijabile pline de suflete in bolta tavanului
muta priveghez dulceata carnii lor pe duca
frigul il desfac cu mainile goale in vite negre
ard minti
caracatita insipida a lumii, aceasta lume,
ventuze strabat cugetul
vatuita in unitatea de rezistenta a ideilor izbavesc emotii
doar cand se loveste de gatul meu ,cu clinchet de portelan,
aroma
într-adevar venea, cu aceeasi soioasa executie a buricelor gandului
despre luni si sori rataceau panzele firii lui
daca l-as fi tinut minte macar
in mirosul netrainiciei lumii
pâna si sa vorbesc e o râpa,
lumea asta de straduinte...
se lumineaza de noapte cu firul de lumina dresata
din ochiul viperei
in râpa mea e un foc pentru festinul durerii
si mai e si departarea
calatoria a luat sfarsit draguto
strange-ti sangele de pe trotuar si du-te
in refugiul ideii
pacaleste razboiul launtric
cu inca o pace peste frunte
semetia durerii ascunde-o intr-o aroma de
dacă cu urzeala atâtor gesturi se îndura vremea sa ne ție-
orice vaga melancolie, sau nepricepere a îndurării timpului
asa cum ni s-a scris in cuget
ne duce părăsiți la mormântul nostru...fără
s-a redeschis
în auz rana sângelui care urlă
cuvinte lupi, cuvinte așternut,
naruirea atâtor camasi de înțeles
pe gând ridurile
pe amintiri zălogul lacrimilor
mă las adulmecată de un singur
vindeau picioarele goale ale viselor
adunau vițe de gânduri pentru țesătura nopții
toate zâmbetele desenate erau
cu aceeasi întoarcere din penel
care zicea unor ochi, doar unora
cum fiecare fața
ies viermii spre nici un zbor
albe oase se inraiesc in ascunzisurile noastre
din tagaduiala unor asupritori aleg pe cea neverosimila
si-mi zic
daca oamenii stiu ca traiesc mie imi ramane numai sa
ardoarea timpului, fina lucrătură a gândurilor care l-au așezat peste noi,
apa lunga a somnului devenit viață
le ascund in ureche, șoaptă divina
cel viu aduce timpului înflorirea
care nu vrea sa manance nici din carne, nici din amintiri, stă prăbușit într-o rână, exoftalmic uitat în urzeala ticaloasă a privirii pâinii celei de fiecare zi
in fiece dimineata asmute dintii
nu ai decât să-i iei poetului mâna si s-o plimbi de-a lungul dulcelui călător care ți-a maturat realitatea; și mai ales nu-i convinge de nimic, nu-i încuia în gândul tău, mai ales repeta-te în
în jețul tainic al tăcerii lăturalnică vine mărturisirea
veghea țărânii ce-și așteaptă forma, atâta nemurire...
urma legaturii cu sensul acestei trceri păcătoase
imi mușcă odihna,o împotmolește
te rog cel fără de rob, tu, atât de liber, să mă primești
în vinovăția mea, acolo,
unde nu știu decât la tine să mă duc
mi-e frig cu mâinile tale pe suflet
cu călcătura mereu străină pe
sunt atâtea posibilități între două așteptări,
lumi care se înghesuie și îți fură ochiul,în
prăvălirea unui vraf de clipe sunt atâtea altele
nesătule să fie, să le întocmești în sângele tău
toți
mă zăbrelesc cu vorbele lor,le aud
peste umerii urechilor le aud
ma apără împotriva ochiului meu rece si lucid
cum din atâta surzenie v-am păstrat un loc printre mine?cum, alungata, v-am
împarțit drumul :patru capete de zmei cu un lacăt în gură
tremur în mânia lor
ca să-i aud mă transform în lup
ca să-i văd sunt inocența unui infern
ca să-i simt port în mine sângele umplut de
taurul viseaza îndelungata noapte dinaintea arenei
doar așa toreadorul îi intra tiptil în sânge
vor lupta amândoi în delirul mulțimii
frati blestemați să se ucidă
unul asemenea celuilalt si
să nu te recunoști în niciunul din semnele care
impărățesc peste oameni
apa să-ți fie doar ca o fiere
cu amăreala lipsită de măreție a unei boli banale
pământul să-l vezi ca pe o incrustație
in
cum? iarăsi mi-am deschis pielea, deșănțatata, pentru năpăstuitii acestei lumi. Și îi țin de un gand, legănați pe un țipăt, căci urlu cănd nu mai știu nici daca m-am avut, nici daca mai sunt. Rușinea