Madalina STATE

nici măcar sa imaginez nu mai vreau; întârziata încropeala a dupa amiezii În dușmănie cu tot ce pare viu; în dușmănie cu amintirea si cu dorul;în dușmănie cu binele si cu răul. oricât m-aș plmba pe

am atins cuvântul-mărul-plin de aluviuni malul apei stelelor suave căderi, intinerea uimirea in păcatul lumii talpile poposeau pe iarba din brațele tale fuioare de sânge desfacute in hotare al

cruciati tematori cu vantul lingorii pe față crestini ai serilor vârâți intre aripile atâtor pasari amintirile legatura unui gand fricos cu alura banala a torturii mi se inchina iarasi toate?

camera mortilor au construit inchipuirii mele dirijabile pline de suflete in bolta tavanului muta priveghez dulceata carnii lor pe duca frigul il desfac cu mainile goale in vite negre ard minti

caracatita insipida a lumii, aceasta lume, ventuze strabat cugetul vatuita in unitatea de rezistenta a ideilor izbavesc emotii doar cand se loveste de gatul meu ,cu clinchet de portelan, aroma

într-adevar venea, cu aceeasi soioasa executie a buricelor gandului despre luni si sori rataceau panzele firii lui daca l-as fi tinut minte macar in mirosul netrainiciei lumii

pâna si sa vorbesc e o râpa, lumea asta de straduinte... se lumineaza de noapte cu firul de lumina dresata din ochiul viperei in râpa mea e un foc pentru festinul durerii si mai e si departarea

calatoria a luat sfarsit draguto strange-ti sangele de pe trotuar si du-te in refugiul ideii pacaleste razboiul launtric cu inca o pace peste frunte semetia durerii ascunde-o intr-o aroma de

dacă cu urzeala atâtor gesturi se îndura vremea sa ne ție- orice vaga melancolie, sau nepricepere a îndurării timpului asa cum ni s-a scris in cuget ne duce părăsiți la mormântul nostru...fără

s-a redeschis în auz rana sângelui care urlă cuvinte lupi, cuvinte așternut, naruirea atâtor camasi de înțeles pe gând ridurile pe amintiri zălogul lacrimilor mă las adulmecată de un singur

vindeau picioarele goale ale viselor adunau vițe de gânduri pentru țesătura nopții toate zâmbetele desenate erau cu aceeasi întoarcere din penel care zicea unor ochi, doar unora cum fiecare fața

până și pereții acestui cuvânt se incap de amintire vâră-ma între dintii tăicu siretenie hurie de rai ți-am fost când bestie mă miroseai

ies viermii spre nici un zbor albe oase se inraiesc in ascunzisurile noastre din tagaduiala unor asupritori aleg pe cea neverosimila si-mi zic daca oamenii stiu ca traiesc mie imi ramane numai sa

ardoarea timpului, fina lucrătură a gândurilor care l-au așezat peste noi, apa lunga a somnului devenit viață le ascund in ureche, șoaptă divina cel viu aduce timpului înflorirea

care nu vrea sa manance nici din carne, nici din amintiri, stă prăbușit într-o rână, exoftalmic uitat în urzeala ticaloasă a privirii pâinii celei de fiecare zi in fiece dimineata asmute dintii

nu ai decât să-i iei poetului mâna si s-o plimbi de-a lungul dulcelui călător care ți-a maturat realitatea; și mai ales nu-i convinge de nimic, nu-i încuia în gândul tău, mai ales repeta-te în

în jețul tainic al tăcerii lăturalnică vine mărturisirea veghea țărânii ce-și așteaptă forma, atâta nemurire... urma legaturii cu sensul acestei trceri păcătoase imi mușcă odihna,o împotmolește

te rog cel fără de rob, tu, atât de liber, să mă primești în vinovăția mea, acolo, unde nu știu decât la tine să mă duc mi-e frig cu mâinile tale pe suflet cu călcătura mereu străină pe

sunt atâtea posibilități între două așteptări, lumi care se înghesuie și îți fură ochiul,în prăvălirea unui vraf de clipe sunt atâtea altele nesătule să fie, să le întocmești în sângele tău toți

mă zăbrelesc cu vorbele lor,le aud peste umerii urechilor le aud ma apără împotriva ochiului meu rece si lucid cum din atâta surzenie v-am păstrat un loc printre mine?cum, alungata, v-am

împarțit drumul :patru capete de zmei cu un lacăt în gură tremur în mânia lor ca să-i aud mă transform în lup ca să-i văd sunt inocența unui infern ca să-i simt port în mine sângele umplut de

taurul viseaza îndelungata noapte dinaintea arenei doar așa toreadorul îi intra tiptil în sânge vor lupta amândoi în delirul mulțimii frati blestemați să se ucidă unul asemenea celuilalt si

să nu te recunoști în niciunul din semnele care impărățesc peste oameni apa să-ți fie doar ca o fiere cu amăreala lipsită de măreție a unei boli banale pământul să-l vezi ca pe o incrustație in

cum? iarăsi mi-am deschis pielea, deșănțatata, pentru năpăstuitii acestei lumi. Și îi țin de un gand, legănați pe un țipăt, căci urlu cănd nu mai știu nici daca m-am avut, nici daca mai sunt. Rușinea