Madalina STATE

nu pot azi să fiu cum nici ieri nu m-a trecut pustiu oraș fără porți câinii asmut copii să muște din străzi lăsat pe dunga luminii mă uit nu știu azi să plec fără larmă cum nici ieri

nu apasarea e grea, caci atunci încă mai aparții pământului ci aceea insingurare voluptuoasă când nimeni nu te mai știe pentru că te-ai îndrăznit de parcă cuvintele ar putea opri pe cineva de la

lingav obiceiul de a inchide ochii masoara noul trup de înghițit se apucă de degetele picioarelor urca până spre gâtul lăuta ca o altă mărturisire despre tine plictisul își adună servitorii ii

plină e casa de cuști in care am lăsat gânduri salbatice tremur zicerea lor ca pe o hrana le dau azi si mâine aceeasi rostire dacă aș deschide mirosul anilor , toți lungi in umbra cuvintelor s-ar

să-i fi răsărit incă din acea vreme pe față chipurile pe care le poarta ca pe niste trofee, chipuri umile întalnite la un colț de stradă, chipuri ce se asteptau cu cea fara de ea si care o

ca o țesătură care se uzează din cauza atâtui soare și cască ochi mari de candoare în apropierea totalei destrămări tot asa si ea, îndura lumina zilei, ca pe o stingere, oeice boare de vânt ca pe un

ziua se crapă de țasta mea ca un fruct plin de samburi, pe care să-l dezvalui as vrea?

mi-a tinut drumul in vis cu tolba plina de viermi lucioși lașul demon de noapte la sânul zidurilor ceresti crește patima mea rug de rușine pe pleoape am săvârșit cuvintele în aripa ta mort cu

obraji căzuți fără dîrlogul zambetulului somnul din ochiul sumbru al diminetii intins pe fruntea lui seacă de aripi... sta Inălțimea in patul de alba avidă colindă a lumii pe lacul podelei

unghie incarnata in fiecare ceas fals predestinat omului timpul il pregateste muscaturilor vremii festina detractata patima ridicola trecerea(putem ramane idee vesnica) cormoranii acestui fluviu

balena eșuta, rămasă fără apa iubirii se intreba când s-a dat de gol ca nu era decât o manifestare fugara a celui din fața ei;fără sa adauge nimic celor care sunt deja, fără sa transforme timpul in

locul e plin de zări uitate în ochiul deschis peste viscerele ultimelor zile cotrobaiesc în apăsarea clipelor( vârtitura tăcerii lângă gura crispată) nu știu cum să-i zic să plece, să nu mai

dă-mi doamne sila cea dintâi când, copil fiind, ochiul meu vedea ca nu e nimic limpede in oameni; si nu-i iubeam doamne si-mi era frică să fac parte dintre ei( de aceea am confectionat măști, ca să

Aștepta înviorarea ideilor cu stiloul în mână; a scris mult, toată noaptea la lumina lampii cu gaz. Vedea epocile acestui manuscris, stratificate ca un foietaj, dar lipsea crema, picătura de

camera cu dihotomii ca ploșnițele răsucind sângele băut în haină pace,în dulce război cum de atâta viață se poate desprinde doar din umezeala pereților? ciorchinii insinuărilor devin mortale în

toate cele jocuri în rotundul lor vânătoare de colțuri de eden foarfeci pentru apele ploilor ochii tai furați de împotrivirea pestilor că ai fi si tu din ape

de a te trezi în fiecare zi cu aceeași cumplita nevoie de a te zice pentru a-ți fi sprijin în aceasta nelămurire care e lumea.Să treci prin lângă atatea chipuri și să nu-ți dorești niciunul, căci

înțeleptul macină începuturile, ucenicii își apropie capetele o slugă a luminat calea, o preaplecata magdalena cu privirea straină se mai probează o istorie, se închină semnele în jugul

am trimis animalul, celălalt din mine, la plimbare i-am mângâiat pliurile blănii ,rotunjesc o amenintare ca pe o gluma si am surâs doar ție după plecare fiara s-a dus în locul meu pe stradă,în

au trecut femeile pe aici cu halatele strânse peste pântec s-au mărturisit in clăbucii unei spume de ras prea albe o întârziată, ca un lăstun,își pleacă penele într-o parte viața pare o masa

sunt vânător înauntru fiintei mele, flinta nu-mi tremură. pacea înfricoșată a vânatului: eu si cei beți de mine, toti acei bukovski lamentabili tirani cu biata logică

urdorile toamnei, atâta galben, în ochii mei vizionat intunecatele apariții de scaune și mese, din vinul paharelor pe lângă mine ofranda dimineții vântoase,sau ca o cocoașă un părăsit care a

cum dintre vise atârnă câte unul pe podul cu mătănii doar ochi de plecăciune ridică pleoapa zilei se-ntinerește lumea si-n sânul lui rămâne

ca un fur am ascuns ochiul tău, galben ochi lupule, în țoala de matase a gândului lucea ca o piele noua de sarpe închipuirea cu nectar s-a umplut strigatul