A mai plecat o toamnă,
frunzele s-au estompat,
copaci înlăcrimați cu umbră
de rodină, goi, săraci și-ndepărtați.
Cu plânsul lor pierdut în adiere,
de haina frunzelor s-au dezbrăcat,
batuți de
Se uita în fundul haosului forfotit?
Dar eu nu m-aș uita în adâncurile
mai mari decât făptura? Privind
am închis ochii și m-am
aruncat diletant înapoi, lovindu-mă
de munte, de idei, gânduri și
De mi-aș pierde urmele, căci acolo
unde calc nu-mi rămâne nici mirosul,
nici adierea trupului meu. Trec și sunt
nevăzut, neobservat și plâng!...
În urma mea urmele îmi sunt șterse,
sunt
Dacă aș avea curajul și putearea,
ți-aș arunca în față
o mie de reproșuri binemeritate,
ți-aș vorbi de natură, de lacrimi...
Cât de necesar îmi este pentru
echilibrul meu sufletesc!...
Timpul își pierdea din farmec
și lacrimile-i curgeau indubitabil
în propria lor esență. Seara,
atunci când pustiul e pustiu
și vântul e vânt și singurătatea
e doar o pată, o urmă lăsată
în
Ploua mărunt, a toamnă, cerul părea a fi
un clopot de plumb și totul avea forma
să te indispună iremediabil.
Eu, pășind prin ploaie și zâmbind
într-un pesimism modern, poate prea
O lumină tristă, pudrată, tandră,
în depărtare o ceață ușoară, plumburie,
aburită, din care peisajul se desprindea
de ireal, ca într-o pânză de pictură,
ca într-un tablou reliefat...
Câte
Amintirile mele, cu imagini de lacrimi
și armonii de vioară, mă întorc în timp,
în închinări pustii de om singur și plâng,
plâng în toată veșnicia înaltului cer.
Melancoliile îmi trezesc
Mi-e frică de timpul trecut al lucrurilor,
de aceste tonuri subterane care mă înspăimântă.
Răzbat în aceste ceasuri de tristețe și simt
că aceste taine îmi sunt parcă dintr-o altă lume.
Sunt
Am obosit să tot umblu ca frunza-n vânt,
să cadă asupra mea doar spini de trandafir
și eu să plâng în amurg, să râd și să plâng...
Toate vor trece din amurgul meu în dimineața
tinereții mele,
Simt cum îmi pierd sufletul,
cum cad vibrațiile fizice și cum
mă topesc gândurile unor
melodii interioare, triste și sceptice.
O părere difuză, o stare indescriptibilă
mă reduce la stări
Înlăcrimat sunt acum Maestre
căci tu doar gânduri mi-ai dăruit,
privesc și mor și plâng Maestre,
... n-ai fost un simplu om de rând!
Un timp trecut, un timp cu lacrimi
am vărsat, am plâns și
Gândurile mele sunt, parcă,
dincolo de mine. Seamănă cu
niște frunze uscate, răsucite
de vânt și udate de ploaie.
Caut în mine ca într-un cufăr vechi,
caut și nu știu ce caut...
Căutarea
Ești departe și amintirea ta
e tristă-n sufletul meu,
ești departe și plâng, plâng
ca un copil în bezna odăii.
Care-i limita gândirii tale?
M-ai uitat atât de departe de tine,
atât de trist
Erai atât de jovială când te-am văzut,
cu părul tău camuflându-ți umărul...
Mică, plimbându-ți inima prin mijlocul unui
câmp de flori, zâmbeai solitară
Dormind lângă o inimă frântă e ceva
Și privindu-ți aripa,
da! aripa ta cea frântă
care a orbit în lumina lunii...
Da! Eu, eu care plutesc în adiere
și spunându-mi clar că văd adâncuri,
adâncuri solitare putrezite-n
Valurile mâniei mele se izbeau
mereu de stâncile vicleniei tale.
Și certându-ne în mijlocul unei furtuni,
suntem în viclenie difunctă.
Nimic, nici singurătatea nu mă va putea
răpune sub
M