M.P.

Plouă! E atât de bine când plâng și sufletu-mi e cimitir de lacrimi și n-am povață îngropată-n mine, ci doar gânduri de singuratec! Plouă! E atât de rău când râd cu lacrimi căci nu știu de

Noi oamenii, oameni, neoameni, triști, netriști, oameni triști. Ne pierdem timpul, timpul ni-l pierdem în noi se nasc amintiri, amintiri de neoameni, de pierderi de timp, de netimp... Noi

Prieteni, m-ați întrebat cum m-aș putea rătăci într-un viitor mai diminuat decât prezentul, mai antipatic decât trecutul și mai prezent decât prezentul. Poate că acest lucru îmi este

De m-aș putea rătăci în viitor!

Am vrut să înfloresc, să zâmbesc, dar pot înflori în melancolie? E ca și cum a privi nu mai e privire, ci un straniu sentiment de uimire. Deodată aflu că vorbesc. Brusc, vocea suav îmi cântă,

Câtă tristețe îmi poate oferi acest Bach, melancolie, lacrimi și gânduri. Cât de mult mor odată cu aceste armonii pe care le-a elaborat, cât de mult... În ochii mei plouă, plouă deși afară e

Dacă un strop de ploaie m-ar astupa și totul s-ar termina în acel punct, atunci cu siguranță m-aș arunca în drumul pe care el s-a scurs.

Tu ești asemeni unui înger care traversează iadul fără să-și păteze aripile cu smoală. Nu te-a atins nici o ticăloșie, nici un compromis nu ți-a secționat ființa. Ești tu, tu în adormire,

Trec de la încântare la extaz, de la extaz la spaimă. Simt sub mine hrube în care cobor cu grijă sau lunec, zăresc câmpii întinse, luminate de un soare nefiresc, singur. Trăiesc în acest

Pășesc în negura dreptății retras și plin de gând, cu vocea-mi înecată, cuvântul cunoscând... Pășesc în bezna morții, a timpului pierdut și plâng în calea-mi nopții, plâng pierdut în

O toamnă târzie sufla în spuza timpului. Abia spre sfârșitul lui noiembrie cerul începu să se întunece...

Hei, mândră privighetoare ce-mi rămâne din tine? Amintirea, gingășia ta, surâsul tău ușor, diafan, înmiresmat, imaginea ta plutitoare, caldă, și nespus de dulce a celei vii, mai dulce chiar

Trandafirii s-au scuturat, încetul cu încetul, din pricina vibrației, și-au luat zborul, unul câte unul...

Ce prostie să serbezi cu atâta încăpățânare trecerea unui an în sosirea altuia. Obligația și dreptul lor să vină și să treacă. Lumea asta, bătaie de joc în fața timpului. Și să te mai și bucuri că

Bărbatul și femeia cred că se aleg unul pe celălalt...

Klaes murise tulburat, singur, trist și-ndepărtat. Fără început și fără capăt, o vreme nesfârșită de disperare și de liniște... Klaes murise tulburat, în mizerie, lacrimi... murise

Îți priveam lăuntric ochii și te simțeam copleșită în tristețea ta nu visam că încă, îți plâng ochii, nu știam nimic ce-i în calea ta. Aveam o teamă în a te atinge, aveai surâsul tău

Această ramură a tristeții a cărui urmă peste noi de ieri, de azi mă tot sugrumă mă face lent, mă face mort. Această ramură a tristeții ce-i duh din mine jovial, umbrit pământ de astă

Alerg în nesfârșit, în visuri și tristețe, doar un gând mai am de spus, adio, adio frumusețe! Am să plec în umbra-mi nopții, am să cânt în neant sfârșit- cu mintea-mi plină de iluzii, adio,

În tablouri, Nevinovăția nu poartă bijuterii...

Am adormit pe un tăiș de cuțit, pal sau fără de culoare și trezindu-mă amorțit, tăiat, trist și uitat într-o uitare. M-am tot uitat osos albastru, m-am tot privit înlăcrimat, oglinda care-mi

Vindecă-ți aripile vrăbiuță!...

Tu stai în lumină, eu zăbovesc în neant și-n dulcea mea povară spre tine mă înalț. Tu stai în lumină, eu cânt acolo unde sunt și-n gând, scrâșnire și-n uitare, te văd plângând. Tu stai în

Urcat-am pe acel piedestal mut, privind în jos, asfalt mut, căzut în gânduri, asfalt, asfalt și privindu-mă înlăcrimat, urmă pe asfalt. Nori negri, nori asfalt de zgură, vânt ce bate, vânt