Plouă! E atât de bine când plâng
și sufletu-mi e cimitir de lacrimi
și n-am povață îngropată-n mine,
ci doar gânduri de singuratec!
Plouă! E atât de rău când râd cu lacrimi
căci nu știu de
Noi oamenii, oameni, neoameni,
triști, netriști, oameni triști.
Ne pierdem timpul, timpul ni-l pierdem
în noi se nasc amintiri, amintiri
de neoameni, de pierderi de timp,
de netimp... Noi
Prieteni, m-ați întrebat cum
m-aș putea rătăci într-un viitor
mai diminuat decât prezentul, mai
antipatic decât trecutul și mai
prezent decât prezentul.
Poate că acest lucru îmi este
Am vrut să înfloresc, să zâmbesc,
dar pot înflori în melancolie?
E ca și cum a privi nu mai e privire,
ci un straniu sentiment de uimire.
Deodată aflu că vorbesc. Brusc,
vocea suav îmi cântă,
Câtă tristețe îmi poate oferi acest Bach,
melancolie, lacrimi și gânduri.
Cât de mult mor odată cu aceste armonii
pe care le-a elaborat, cât de mult...
În ochii mei plouă, plouă deși afară
e
Tu ești asemeni unui înger care
traversează iadul fără
să-și păteze aripile cu smoală.
Nu te-a atins nici o ticăloșie,
nici un compromis nu ți-a
secționat ființa.
Ești tu, tu în adormire,
Trec de la încântare la extaz,
de la extaz la spaimă.
Simt sub mine hrube în care
cobor cu grijă sau lunec,
zăresc câmpii întinse, luminate
de un soare nefiresc, singur.
Trăiesc în acest
Pășesc în negura dreptății
retras și plin de gând,
cu vocea-mi înecată,
cuvântul cunoscând...
Pășesc în bezna morții,
a timpului pierdut
și plâng în calea-mi nopții,
plâng pierdut în
Hei, mândră privighetoare
ce-mi rămâne din tine?
Amintirea, gingășia ta,
surâsul tău ușor, diafan,
înmiresmat,
imaginea ta plutitoare, caldă,
și nespus de dulce a celei vii,
mai dulce chiar
Ce prostie să serbezi cu atâta încăpățânare trecerea unui an în sosirea altuia. Obligația și dreptul lor să vină și să treacă. Lumea asta, bătaie de joc în fața timpului. Și să te mai și bucuri că
Klaes murise tulburat,
singur, trist și-ndepărtat.
Fără început și fără capăt,
o vreme nesfârșită de
disperare și de liniște...
Klaes murise tulburat,
în mizerie, lacrimi...
murise
Îți priveam lăuntric ochii
și te simțeam copleșită în tristețea ta
nu visam că încă, îți plâng ochii,
nu știam nimic ce-i în calea ta.
Aveam o teamă în a te atinge,
aveai surâsul tău
Această ramură a tristeții
a cărui urmă peste noi
de ieri, de azi mă tot sugrumă
mă face lent, mă face mort.
Această ramură a tristeții
ce-i duh din mine jovial,
umbrit pământ de astă
Alerg în nesfârșit,
în visuri și tristețe,
doar un gând mai am de spus,
adio, adio frumusețe!
Am să plec în umbra-mi nopții,
am să cânt în neant sfârșit-
cu mintea-mi plină de iluzii,
adio,
Am adormit pe un tăiș de cuțit,
pal sau fără de culoare
și trezindu-mă amorțit,
tăiat, trist și uitat într-o uitare.
M-am tot uitat osos albastru,
m-am tot privit înlăcrimat,
oglinda care-mi
Tu stai în lumină,
eu zăbovesc în neant
și-n dulcea mea povară
spre tine mă înalț.
Tu stai în lumină,
eu cânt acolo unde sunt
și-n gând, scrâșnire
și-n uitare, te văd plângând.
Tu stai în
Urcat-am pe acel piedestal mut,
privind în jos, asfalt mut,
căzut în gânduri, asfalt, asfalt
și privindu-mă înlăcrimat, urmă pe asfalt.
Nori negri, nori asfalt de zgură,
vânt ce bate, vânt