Sunt cronofag:
devorez timpul. Nu-l
pot aștepta să mă aștepte.
Îl devorez, în loc să mă devorez.
Sunt blând ascultând
fiecare clipă a morții,
și am prilejul de a mă elibera
de eventuala
De ce nu admirăm îngerii? se întreaba Pico della Mirandola
Imaginația mea e bogată
din bogația exhaustivă
a imaginii tale.
Admir personajul empiric,
personajul creației demiurgului.
Nu-ți închide ochii!
Lasă-mă să te ating minune,
lasă-mi libertatea
de a te cunoaște,
și oferă-mi calea
ce duce-n înflorirea
inimii tale.
Condamnă-mă pentru
că te zăresc în felul în care
Te acoperi adesea din cauza dragostei,
fugi, alergi și nu accepți cuvinte,
lasă-mi-te-n brațe, în suflet, rugăminte,
lasă-mi doar secunde să-ți rostesc cuvinte.
Mi-e sete de uitare
și mi-e atât de greu
în singurătate
încât
visez uitarea ta.
O sinistră
frenezie mă face să colectez
clipele profunde
ce le înghesui
în uitarea ta.
Din uitare ți-am
Mă simt capabil
să discut despre orice
zâmbet,
dar zâmbetul tău
asemănat cu amurgul,
îmi oferă tristețea
morbidă a gândului
și curajul sau dorința
de a-mi da osteneala
să urmăresc
Cânt în amăgirea sufletului meu
și această himeră a stării
este doar o mască a nepriceperii,
a rațiunii ce vădește în paradoxuri.
Săvârșesc clipe, gânduri emfatice
trăite în neantul sălbatic
Iubirea-mi este un capăt fără margini.
Crede-mă, nu există divorț în dragoste,
nu există stări sfâșiate în sensibilitate,
în delicatețea privirii tale...
Ce curios! Sunt atât de dispus în
Te simți străină?
Te conturezi în juru-mi
ca o iederă de stâncă,
ca un gând de mintea omului.
Sunt un călător în căutare.
Ating culmea gloriei prin pasiune,
sărut și așteptare.
Îți ofer
Norii se adună în tăcere,
vântul bate stingherit.
Părul tău, baladă de minune
ochii tăi, tablou pierdut.
Pașim străini în pragul vieții
amurgul ogodit cu ochii plânși,
suntem noi, o mare de
Îmi voi dizolva credința,
îmi voi așterne gândul
ca o apă tulbure și liniștită.
Sufletul îmi va fi o așteptare,
oglindă a lumii de astâzi, adevărul,
pesimismul și singurătatea-mi
Singur, plutesc în derivă
ca o corabie fără cârmă
și valurile mâniei mele
se revarsă-n marea plângerii,
a tristeții și nepăsării mele.
În noapte îmi plâng ochii
și din ei, valuri de
Tu și eu, atât mi-aș dori.
Eu, o adiere de vânt în calea
trupului tău...
Tu, un surâs efemer
în calea lacrimilor mele.
Tu și eu, atât mi-aș dori.
Eu, o lacrimă ce-ți va unge
obrazul tău
Stăteam și-mi priveam timpul.
Timpul ce a trecut sfărâmat de secunde
și stau îngândurat în adiere,
și stau îngândurat de timp...
Căci toate-mi sunt plăceri de noapte,
toate-mi sunt secunde
Stau adesea sugrumat de gânduri,
mă gândesc la chin, război, trecut.
Mă simt nostalgic, efemer și singur,
înmormântat de propriu-mi gând.
Supus unei încercari timide,
întrebat de prieteni de
Sunt o cale fără margini,
un calvar de urlete și neant
sunt omul singur făr-un nume,
omul care-i solitar...
Și plâng în pașii nopții mele,
plâng sub pătura de nori pierduți.
Acesta-i neantul
M