Cu teama că te voi răni vreodată
am să plec în neant și n-am să vin,
fost-am gândul, inima-ți și veacul
și timpul greu ce iute el s-a dus.
Și graiul nopții ce-n amurg se lasă,
în voia
Cum crezi că te iubesc?
Atât de profund îmi aștern
sentimentele înaintea
ființei tale.
Atât de cald îmi este gândul
înaintea furiei tale.
Gândul meu statornic
în respingerea ta jovială
și
De-aș avea dragostea ta în palme,
te-aș dezmierda și nu ți-aș spune \"adio\"...
Și de-ar fi să cad în umbra-ți,
la picioarele-ți aș sta zăcut
mi-aș mărturisi cuvântul,
dragostea, tot ce ți-aș
Am fost prins plângând
de întuneric, lacrimi
și singuratate.
Am fost prins plângând
în noapte, în zi, amurg
și ploi.
Am fost prins plângând
de mine, de mirarea mea,
duioșia mea...
Am
Blestematul meu trup ce se năruie.
Al meu trup scăldat în lacrimi,
în seva suavă a unui amurg îndrăgostit
de ceața spintecătoare a vremii de astăzi.
Blestematul meu gând pesimist,
al vorbelor
Trezit într-o atmosferă înlăturată
de visuri, gânduri și dispreț-
sunt cel ce moare-n fiecare noapte,
amurg al gândurilor ce apun mereu.
Dilemă, stare, nevoi și ceață
toate-s vii în drumul
Existența mea e doar o coborâre în infern.
Un salt în rău, un salt mai jalnic decât cuvântul.
Existența mea e doar o urmă lăsată-n spate,
o urmă spulberată de vântul unui amurg.
Întreaga ta ființă mi-ar refuza
această rece și nemiloasă demolare
a gândirii mele, acest refugiu
împotriva cunoașterii...
Străpuns de cuvinte și uitat
ca și prefața unei cărți, mă simt
în
Și stau așteptând în urma-ți solitară,
în pașii tăi ce limpezi ei pășesc,
timidă ești, timid îți este gândul,
în preajma mea, tu, veselă precum ești;
Și nopțile ce ne-au ajuns din urmă
lângă
Și gândul de m-ar ucide peste noapte
în umbra nopților în care eu am plâns,
nu sunt orfan, am lacrimi însângerate
și n-am curajul a privi-n trecut.
Și norii sinceri ce-n văzduh pictează
nimbul
Îmi spuneam anevoios odată
că sunt singur și-ncruntat,
dar prin prezența-ți feminină,
cu ochii-n ceruri m-ai ridicat.
Îmi spuneam anevoios odată
că-s plecat în lume-nlăcrimat
și-alerg, alerg
Înfățișarea-ți frumoasă și senină,
ochii-ți sunt strălucitori,
părul și sprâncenele-ți negre, albul
și rumeneala feței tale;
totul stârnește a voie bună,
a simpatie, delicatețe și
Tu îmi ești destinul și speranța,
ascultarea mea de azi, de mâine...
Tu mi-ai deschis calea spre optimism,
spre zâmbet, seninătate și cuvinte.
Eu nu am reușit ca toate aceste gânduri
să le
Spre cer încercam să mă înalț,
să plutesc spre zări, amurg și nori.
Spre cer credeam că mă înalț,
dar vântul m-a frânt în bucăți.
Mă desprind de lume, de oameni și tine
și zbor spre sfârșit,
Afară e cald! Soare, păpădii,
insecte și cântece inefabile.
Totul e atât de senin, atât
de sensibil și suav încât
nu-mi pot regăsi starea mea
de om solitar, pesimist și incolor.
“ Libelula feminină, plutind spre zare fără rost, udă, plânsă fără mila de norii cei mai fioroși. Îngândurată și zăcută într-un colț de câmp pustiu, gândul ei ce se îndreaptă spre libelula
Dacă plângi și prin lacrimi vei aduce ploaia,
voi simți că-n ochii tăi se așterne seara...
De-ar fi, de nu ar fi o simplă elegie,
regretul, gândul și uitarea vor fi o veșnicie;
Te-am privit lung, cu dragoste,
sentimente și gânduri joviale.
Dar norii au apus în calea ta
și ți-au tulburat privirea.
Te-au făcut să crezi că nu voi fi al tău,
te-au tulburat în
M