Poezie
Ondulația tristă a gândului
2 min lectură·
Mediu
Am obosit să tot umblu ca frunza-n vânt,
să cadă asupra mea doar spini de trandafir
și eu să plâng în amurg, să râd și să plâng...
Toate vor trece din amurgul meu în dimineața
tinereții mele, toate se vor trezi la viață;
Sunt o frunză care a murit într-o tinerețe trecută
și nu-mi pare rău pentru ceea ce sunt. Visul
nostalgiei mele puerile e o stare de ceață, ploaie
și vânt... Sunt doar un suflet aflat în mijlocul unui anotimp
malancolic, trist, cu cerul sângeriu în tristețea lui...
Sunt esențial vieții decât în nefericire și mă transpun
într-o altă lume sau într-o amintire funebră. O divinitate
de lacrimi zburdă din ochii mei căprui, și simt cum se
rostogolesc veșniciile în lacrimile-mi nesfârșite. Ochii mei
sunt prea întunecați pentru seninătăți și înălțimi!
Mă simt subțiat până la o moarte de gânduri, la un calvar
trist în nostalgia lui. Oare n-am uitat tristețea de prea
multă tristețe? Spre o lume tristă se îndreaptă glasul
singurătății mele, plâns de chemări în vid, de lacrimile
care zbiară în gol... Spre cine mă îndrept?
Amintirile mă năpădesc ca pe un bătrân. Am sufletul în
ceață, ploaie și tristețe. O lume fără speranță și îmbibată
de gustul amar al lacrimilor. Numai disperarea îmi va putea
schimba cursul vieții mele, aureola, nimbul și pasiunea
durerii mele. Lacrima îmi e oglinda în care privesc!
001526
0