M.P.

Strada Veneția era o fundătură, pe ale cărei trotuare vântul împrăștia resturi de hârtie și gunoaie. Zidul grădinii botanice de peste drum avea un aspect dezolant, tencuiala crăpată sau

Și tot umblând, umblând, umblând în mersul vieții noastre, curând, curând noi vom fi duși din sensul vieții noastre! Plângând, plângând vom părăsi acest coșmar de lume, zâmbind, zâmbind noi

Mă simt zdrobit în urma urmelor mele, a cuvintelor atât de vag întâlnite în preajma iluziilor mele puerile. Nu mai sunt un jovial, un extravagant al clipelor! Simt cuprinderea unui arogant cuvânt

În fiecare amurg, umbra lui Paler trece peste columnă ca o insomnie a memoriei... Ai crezut că pe acest pământ se poate crea paradisul, dar n-a fost decât o iluzie! Mizantropia a fost

Pe bancă-n cimitirul \"Gruia\" unde zac morminte, bănci și cărți; în stânga mea e Marioara, în dreapta mea e Ion din colț... În față e Isus pe cruce, în spate, marmură, granit; aici zac

Mi-aș pune un batic solid în jurul grumazului meu și m-aș lăsa pendulând în adierea unui vânt pal, sub o ramură de pom, o ramură de nuc... unde trupu-mi legănând în voia sorții lui; Când

În răsăritul dimineții, lângă soba cea pustie unde doar poetul plânge și lacrima-i pustie... Cu lacrima-i în palmă și vântul greu adie, doar gând bizar de toamnă, doar dor poetic, cântec.

Acest Sine nu este așa, nu este așa. El este necuprins, căci nu este cuprins; indestructibil, căci nu este distrus; fără legătură, căci nu se leagă; nelegat, el nu

Sunt legat în lanțuri ca smintiții închis într-o celulă, hămesit bătut și torturat de mine însumi prin lacrimi și prin ziduri mă simt rănit. Și printr-o moarte timpurie ce stă închisă-n

Seara cădea treptat, bolta cenușie se întuneca tot mai tare și începeau să se arate stelele... Încercam să-mi amintesc de trecut, dar totul era nebulos. Aproape că nu mi-am atins destinația

Cu toate că sunt gelos și mă târâi ca o viperă cu creastă, tinerețea mea este arzătoare; îmi cântă păsărelele pe bolta inimii mele și înfloresc muguri din cuvintele mele. Sunt atât de

Când singurătatea se va năpusti asupra ta, scriitor nebun, unde-ți este ființa? Când solitarul suflet îți va șoptii moartea, scriitor nebun, unde-ți este ființa? Când ochii tăi nu vor

Luna strălucește într-o astfel de noapte, când blândul vânt săruta copacii... Stelele își scaldă lumina în luna aguridă și strălucește difuz într-o pală... Luna, tristă și plânsă cum

un adio macabru vă spun, o pată funerară de mormânt, un caracter abstract a mai rămas și-o viață limpede mi-ați dat... cu o vădită poftă de iubire, dă-mi clipa, ora, săptămâna să te citesc

N-am să calc peste cuvintele tale și nu voi zdrobi adevărul tău, n-am să învinovățesc sinceritatea noastră și n-am să pot să fiu disprețuitor. Nu voi putea aduce luna dintre stele și raze de

Atunci când singurătatea din mine se va sucomba, cu siguranță nu-mi va abandona trupul!

Luna dispăru în dosul unei perdele de nori și eu m-am estompat în tăcerea pustie a glasului morbid, în cântecul tăcut de ramurile plopilor efemeri, suferinzi...

Oricât mi-a fost dat să-ncerc, drumul mi-a fost pecetluit. Glasul, imaginea, zâmbetul și plânsul nu le-am uitat la drum. A fost unu, doi și trei, trei, doi și unu. Acum sunt

Afară, ploaia cădea prin ceața alburie și o frunză smulsă din cununa de lauri a destinului, parcă plutește în despărțirea ei, în apusul verde trecător, estompat odată cu venirea toamnei, cu

Simt vibrația terestră a emoției, a lacrimilor care curg!

Și calea ce-oi urma-o, oricum mi-e scrisă soarta!

Mi-aduc aminte: Cad frunze și înfloresc muguri pe ramuri solitare, solitare, solitare. Renasc primăveri și câmpiile se înverzesc ca mătasa broaștei verzi, verzi, verzi. Mi-aduc

În tăcerea moale așternută ca praful peste lucrurile din camera în care m-am retras, orice sunet mă face să tresar. Mă simt odată cu cărțile, cu versurile poeziilor lui Nichita,