Luminita Suse

Da, trecerea îngerilor, umezind cu rouă diminețile, sunt ireversibile ca și trecerile noastre prin viață. Și toate acestea se înscriu într-un conglomerat universal de momente astrale. Ai multe metafore frumoase aici. Îți șade bine rima albă, din cauza densității imagistice și a muzicalității versurilor. Îmi place cum le construiești, ca o tânguială permanentă în sine la care ne faci martori din când în când.

Regina Berenice avea o mândrețe de păr. Când soțul ei se afla pe câmpul de luptă, ea își tăie părul și îl depuse ofrandă zeilor ca să îl apere. Legenda spune că cineva i-a furat coada de păr din templu (coama,cosița) și a reapărut pe cer sub forma constelației Coma Berenices. Sau drept cometă, se mai spune. Cert este că soțul s-a întors sănătos de la război.
Eu am gândit mai întâi că mai nimerite ar fi fost Pleiadele pentru mărgelele bunicii, așa risipite în cosmos ca o salbă, dar probabil nu ai avut în minte așa ceva.
Dar titlul mă avertizează că poemul este despre tine.
Cred că va trebui să ne explici pentru că nu e clar ce ai vrut să transmiți.

Foarte frumos prezentată Nesfârșita luptă cu noi înșine pentru motive trecătoare. Și totuși, ce rămâne din toate acestea? Chiar nimic?

Cum a trecut neobservată această poezie?

Virgil, de ce să mă supăr? Nu știam, de aceea am întrebat - ca să aflu. Deci nu se abate de la scriptură! Daniel, mulțumesc de indicații, voi căuta.
Încă un amănunt deosebit: în final, sub cruce, cu Hristos în brațe, Maria-Maya ține o mînă pe pieptul Lui, cu palma spre exterior și degetele într-o anumită poziție. Ați observat?

     Eu am văzut filmul și subscriu părerii lui Daniel că cel mai mult m-a deranjat ochiul umflat de la începutul filmului și biciuirea neîncetată pe drum. Aproape că mi-am dorit tot timpul, să mă ierte Dumnezeu, să moară o dată ca să nu se mai chinuie. Am citit pe undeva că actorul a fost rănit în cursul acelor filmări.
     Mult prea lung mi s-a părut drumul. În purtatul crucii, e ceva ce mă nedumerește, după cum se știe și se vede, a fost ajutat!!! Asta vine în contradicție cu afirmația că Hristos duce și Crucea pentru noi. Probabil că Hristos omul a fost ajutat, și Hristos fiul Domnului, e cel ce o duce și pe a noastră a fiecăruia. Chiar, așa: nici după două milenii nu s-a schimbat nimic în acest sens?!?
     Apoi, până și ronțăitul de pop corn a încetat când au început să-l biciuiască, difuzoarele s-au defectat undeva la mijlocul Golgotei și au scos un sunet ritmic ca un pocnit de bici cu epicentrul chiar în sală. O vreme am crezut că face parte din coloana sonoră, atât de aproape era de ea ca tonalitate și ritm.
     Am apreciat dialogurile scurte, foarte aproape de scriptură. Nu știu dacă e scris pe undeva că merită să mori pentru prieteni, frumoasă afirmație, demnă de Don Quijote.
     Cel mai tare m-a revoltat, ca întotdeauna, când sf. Petru s-a dezis de el de trei ori, dar n-am auzit cântatul cocoșului, poate boceam eu prea tare. Voi l-ați auzit?
     Așa ceva încă se mai întâmplă. Mai mult, când cădem, nu primim o mână de ajutor ci o nouă lovitură care să ne afunde mai rău în durere și mizerie.
     Cutremurul... nu știu să fi fost menționat în sfânta carte, cred că este o inovație simbolistă a lui Mel, lesne de înțeles având în vedere menționarea repetată și accentuată a distrugerii marelui templu și eșecul diavolului.
     Ai dreptate când spui noi suntem cei care avem nevoie de aceste imagini ceea ce înseamnă că încă nu am atins nivelul de umanism necesar desăvârșirii personale din punct de vedere spiritual, aș spunemai mult... dumnezeire. Poate și de aceea este nevoie de o revenire mesianică, să ne mai zgâlțâie nițel din indiferență, răutate, cruzime.
     Mult bine mi-a făcut acel iubește-ți si dușmanul, ce recompensă poate să îți aducă numai iubirea celui care îți împărtășește iubirea?      Nu știu de unde și până unde ideea de antisemitism?!? De când adevărul despre cei care au cerut condamnarea sa la moarte este o dovadă de antisemitism, că eu alt indiciu în sprijinul acestei acuzații, nu am găsit în acțiunea filmului. Și nici nu era ceva nou, fariseii au determinat execuția iar Pilat s-a spălat pe mâini la propriu și la figurat, în film ca și în istorie. Ce a fost mai cumplit, că cei din neamul lui i-au cerut moartea sau că a fost atât de inuman biciuit de către torționarii ocupației romană, străină? Eu cred că cele două tabere au fost situate la același nivel în balanță și dacă filmul este antisemit, atunci este în aceeași măsură antiroman. Dar cui îi mai pasă acum de această din urmă acuzație? Implicațiile socio-politice nu sunt aceleași.
     Și pentru că am spus inuman, ca atribut pentru torturile la care a fost supus, aș întreba cât de evoluați suntem acum comparat cu oamenii acelor vremuri? Mie îmi par și astăzi la fel de nepământene atât umanismul cât și patimile Lui.
Am citit multe cronici despre film, pe acesta o adaug în categoria celor ce îmi sunt aproape de inimă!

Domnule Escu, eu mă lupt mereu cu pompele de sânge! Încerc să fac inimi adevărate din ele. Dacă văd că nu merge, îmi dau și inima de pe mine. Dar despre utopiile mele nu o să scrie nici un Cervantes contemporan. Știți de ce? Pentru că aproape toți marile figuri ale lumii sunt bărbați! Cu mici excepții. Nu îmi vin în minte acum decât Jenica de arc și Anișoara Karenina, dar le-au ucis scurt pe amândouă, ca să nu își ia femeile nasul la purtare. Și pe Lilith, ați văzut cum a declasat-o și marginalizat-o Dumnezeu? A dat un decret că e demoneasă rea, deoarece induce spaima în copii, prima victimă fiind Adam, și a înlocuit-cu Eva, figură ștearsă ca intelect, doar apetisantă și supusă, au făcut-o capră ispășitoate pentru marea deportare din rai. Că de la începutul lumii au existat astfel de tratamente discriminatorii. Și când te gândești că ambiția lor de a accede la cunoaștere, o chestie pur personală, aș spune chiar intimă, egoistă la urma urmei, a devenit un gest ultraumanitar de care se pomenește de milenii. Unde dai și unde crapă! De-aia au și murit Adam și Eva, au crăpat de ciudă, domnule Escu, de inimă rea că au avut de împărțit comorile nu numai cu urmașii lor ci și cu urmașii urmașilor… românilor. Că ei sunt strămoșii noștri, le-au găsit scheletele în România, de curând. Știați? Vă spun eu, dacă leagănul civilizației nu a fost în România, să nu-mi spuneți mie româncă! Cele mai mari invenții ale lumii tot noi le-am făcut, dar nu s-a știut de ele că eram ocupați să ne luptăm cu turcii și alte neamuri. Așadar, ce mă tot lupt eu cu pompele astea de parcă ar fi mori, că doar sângele apă nu se face! Mulți nici nu au pompă ci trombon, trombonesc toată ziua. Cu aceia nu mă lupt, pentru că nu am timp de tromboane. Credeți că e bine ce fac? Dacă tot n-o să se audă de mine, să mă las? Cunoașteți vreun leac băbesc să-mi treacă inimositatea asta? Că vreau mai departe să mă ocup de spălatul de păcate ale tuturor ferestrelor de pe internet! Aoleu, ce de tromboane și pompe sunt și pe acolo!

Bine ca nu am citit acest mesaj peste doi ani! Of, nu m-a tras si pe mine nimeni de maneca \"vezi ca Omer a postat ceva care de priveste!\" Imi cer iertare de intarziere, iti multumesc acum din toata inima pentru ca ai fost acolo, impreuna cu ceilalti poezisti dragi, multumesc pentru ca ai scris acest articol. Si pentru ca maine sunt Floriile... iti doresc sarbatori luminate si sub semnul pacii si frumusetii de suflet, tie si la toata lumea!

Am început să scriu această poezie acum 2-3 ani... Nu am inclus-o în niciun volum, așa mi-a fost impresia despre ea! De curând, câteva luni în urmă, am citit o poezie a lui Dominique, poezie care o pomenea pe Gioconda, pe clubLiterar și i-am posat acolo un comentariu în care îi spuneam că specialiștii au ajuns la concluzia că Gioconda era gravidă când a fost pictată. Atunci mi-am amintit de această poezie, am mai șlefuit-o puțin, a o mie una oară și am postat-o pe clubL. Zilele trecute, cu ocazia restaurării textelor retrase de pe clubL, am dat iar peste ea și am hotarât s-o postez aici din cauza criticii mult stimatului Geană, și are dreptate, cum că ultimele mele poezii au căzut în desuetism. Asta e povestea, mirarea este că are ACUM acest impact. E o situație conjuncturală, cred. Mâine sau acum o lună, peste un an, acum o săptămână, dacă o postam nu ar fi avut același impact. Nu contenesc să mă mai mir, ceea ce e bine, înseamnă că sunt încă vie.

Revin pentru că am scris \"continuarea\" și nu vreau să se creeze vreo confuzie - Veronica a postat \"Mesagerul\" în trei părți.
Aceasta este ultima parte. Pentru cei ce vor să citească de la început, prima parte e postată aici și a doua parte aici. O să adaug link-urile și în textul de mai sus.

Veronica, de cum am început să citesc l-am și îndrăgit pe domnul Craioveanu, e lăudabil efortul tău de a scrie despre bătrânii noștri. Altfel, admir ideea ce a stat la baza acestei povești și tehnica dezvoltării ei, cu așa multă atenție la detalii, gradații și nuanțe. Cine a citit prima parte cu inima deschisă nu cred că e rezistat să nu citească și continuarea. Cu amuzament, am aflat mici trucuri din lumea jurnalisticii românești. Cu amărăciune, am redescoperit câteva aspecte neplăcute din viața cotidiană. Fac parte toate dintr-un tablou cuprinzător despre... viața noastră a tuturor. Cât despre oameni care să își dedice timpul și chiar viața unei idei ieșite din tiparul prozaicului, mai rar. Povestea aceasta merită citită chiar și de cei mai tinerei, căci nimeni nu va fi scutit de bătrânețe. Și fiecare vârstă își are comorile ei.

Adevăr grăiești în versul Abia acum învăț ca să trăiesc. Viața e ca o lecție continuă despre... a trăi.

Frumoase imagini, interesante metafore, sensibile stihuri - lumea ta este atât de tristă, Marina... și e doar un vremelnic de zile, dacă te gândești, nu merită a fi petrecute în supărare și disperare...

M-am trezit cu gândul la sonetul zilei. Nu l-am găsit. Hopa, mi-am spus, Adrian și-a luat pauză o zi, era oarecum de așteptat, la grea muncă s-a înhămat... Dar iată, m-am înșelat. Ai postat imediat acest nou sonet despre trei existențe parelele, Doamne, și toate trei la fel de haotice și rebele...

Într-adevăr,
nimic nou sub soarele acestor ființe
același vin însângerând aceleași dale
peste două milenii de pseudocredințe
ne-au îmbătat cu-ale vieții împliniri letale.

Silvia, nu mă pot abține să exclam, acesta este unul din cele mai frumoase poeme ale tale, este 100% blestem de poem frumos!!!

Inorogul bizantin

Au trecut pe lângă mine,
alai domnesc
cu prințul în frunte,
îmbrăcat în inima de aur
a inorogului acest.

Spre împărăția lui Niciunde
călătoreau fără teamă,
au trecut precum păsările
de fier și aramă
prin palmele Mântuitorului.

Brațele copacilor
de alabastru
i se rotunjeau coroană
în jurul spinului albastru
din inima-i morgană.

Ce motiv să fi avut
ca să dispară, căutătorul
celui mai frumos poem,
altul decât acel temut
blestem de a-l trăi boem?

Mi se făcuse dor de licorne și inorogi... am venit să-i caut în pădurea aceasta de cuvinte uscate și am găsit semnele grafice ale unui anotimp de răspunsuri, acum când mugurii sunt gata să le împlinească venirea. Nu vom fi fiind niciodată mai aproape de miracolul nemuririi ca în acest anotimp.

Frumoase figuri de stil în poezia ta bicoloră - împărăția cercurilor și piersici fără răbdare...

Adina, ca întotdeauna, cuvintele tale se revarsă necondiționat dintr-o inimă neasemuit de generoasă. Volumul despre care ne scrii acum este al Feliciei Mariana Orban, Herra, care ne-a părăsit la o vârstă atât de fragedă, lăsând aceste versuri tulburătoare. Alte cuvinte, sunt de prisos.