Lory Cristea

Eu sunt nebună oameni buni? Mai cred în semne și minuni În clipa de noroc, în viață În cerul cald de dimineață. Mai cred în voi ca-ntr-o icoană În sfatul mamei, în dojană E starea mea

Îmi trebuia această zi trecută Un ieri cu Dumnezeu pe frunte scris Să reclădesc răbdarea mea pierdută Și visele pe care le-am ucis. Mă străbăteau dureri fără de margini Și mă vedeam copilul

Aș vrea cu tine să durez o casă În codrul de stejari, întunecat Departe de urgia tumultoasă Să ne-necăm în dulce-anonimat. Iubirea să ne fie primitvă Ca altor doi nebuni de la-nceput Să fim o

În noaptea aceasta năucă De vorbe închise în cercuri Începe durerea nălucă Să scrie pe noi albe cecuri. O noapte cu ceasuri de veghe O noapte cu ore păgâne Cu stele ce stau la priveghe Pe

Þiganca ședea direct pe pământul gol cu fustele împrejuru-i, încât privită de departe părea o floare uriașă, pestriță. Cu harul ei înăscut de-a opri trecătorii, striga neobosită : - Hai la țâganca

La Mulți ani surioară, peste distanțe de loc, îți spun să ai sănătate și păstrez într-un sertar scump al inimii mele mâinile noastre împreunate în rugăciunea naivă a copilăriei...mai știi?

După ce treci de râul Doamnei, în apropiere de Curtea de Argeș, la Corbii de Piatră, se află un locaș încrustat în piatra muntelui, ca o peșteră. Fiind și vatra voievodală a Corvineștilor, acest loc

Când am aflat că intru-n Europa În mintea mea de tânăr licean S-a declanșat inopinant sincopa Credeam că sunt deja european. Tot ascultând la unii și la alții Am vrut să aflu cercetând în

Să nu mi-L iei pe tata m-aș prăbuși deodată La fel precum copacul surpat din rădăcină Mi-ar fi străină lumea și eu prin ea degeaba Un fluture de noapte zvârlit în zi lumină. Mă vărs în zid de

Nebunul ce visează să dureze Un zid de-mprejmuire suferinței E-acela care-ncearcă să sculpteze Sarea din lacrimi plânse neputinței. Curentele îi sunt deopotrivă Învățătură, pavăză și hrană El

Eu sunt poetul stărilor din mine Pe care le accept cu-nvrednicire, Mai am ceva rezerve de rușine Lăsate de ai mei drept moștenire. Și am să scriu de orice nebunie Ce-o să adaste-n gândurile

Scriu cu cărbune negru rupt din smoală Pe suflet alb, abia trezit la viață, Trasând speranțe în diagonală Vagi drumuri, bântuind încă prin ceață. Copii strângând la piept părinți de ceară Și

Exact în seara în care popa Ciocan o dusese la maternitate pe coana preoteasă, găsise și Julieta motiv să intre pe poarta lui, așa pe-amurgite, cu-o găină porumbacă într-un paner, cumpărat , desigur,

Băgați-vă mințile-n cap Aici încă sunteți stăpâni Și nu e nici un handicap Mândria că sunteți români. De ce să vă reinventați, Când voi sunteți gata sfințiți? De ce vă simțiți rușinați De ce

Era bătrân și-așa scârbit de toate Încât uitase dac-avea un nume Pusese, însă, niște bani deoparte Să fie-acolo...pentru-ngropăciune. Dar într-o noapte-n care vechi eresuri S-au adunat în

Trupul în cercuri de vise purtat Fulgere-n noaptea simțirii-l străbat Teamă de tine, teamă ca sunt Ploaie fierbinte spre noi din pământ Scriem săruturi pe trup pergament Nimic nu-i păgân și