Lory Cristea

Neînțelese taine-mi bat în poartă Dau să deschid și nimeni nu-i în prag De-o vreme nici zăvorul nu-l mai trag Să nu-mi alung nebănuita soartă. Dac-aș putea s-anticipez măcar De câte ori voi

poem desculț scrie femeia cu rochie verde iarbă de iunie a câta oară măsoară pământul născut cu dureri șapte zile din șapte zămislește ulcioare de vindecare toamna lăcrimează dintr-un cer

Suntem datori vânduți într-o istorie Unde plătești cu sărutări și șoapte Lăsate-apoi în gaj pe mere coapte Dintr-o livadă mică, iluzorie. Cu mâinile de dragoste pătate Pictăm pe geana plânsă-a

Toamna când si șerbe jinu\' în frumosu\' nostru sat Tulburelu\' și pelinu\' mă țîn tătă zâua bat Și licoarea păcătoasă pune iute stăpâniri Aproape pi tăt și suflî, satu\' intră-n

1. Sache, am să merg tot înainte, cum spui tu, sau a mai spus cineva? 2. Monica Pop, cea tăcută, vorbăreață doar în gingășia textelor ei, bucurie aduci. 3. Dana Lucaci, trup întors către

Tu spui să plecăm undeva Mereu ești flămând de distanțe Și veșnic plătești în avans Un zâmbet și două speranțe. Îți place să mergem tăcuți Pe străzi unde nimeni nu știe Ai cui suntem noi și

Aș rămâne-n culisele verii târzii Dacă timpul ar sta și de vorbă m-ar ține Să brodez tot ce-a fost peste tot ce va fi Ocolind drumul înstrăinării de mine. Ce oglinzi se deschid înăuntru-mi nu

Te-am văzut, Nichita, prin ochii de foc Ai unui copil ce demult te privise În barul acela, unde mereu luai loc Și-n mesele căruia găseai versuri scrise. Erai singur, și-n vinul roșu ce-l

nu-i așa că în noaptea aceea te-ai îmbătat puțin în cârciuma din Piața Sârbească trecuse timpul și copilele deveniseră femei îți spuneau tot sărut mâna Nichita câți poeți ai născut în noaptea

Coana Lama se trezise nervoasă, de fapt așa i se-ntâmpla de-o vreme-ncoace. Își luă halatul cenușiu pe ea și se duse târș-târș la baie. Prima intenție a fost să privească în oglindă, reminescență a

moto: ,,nu e vorba de nici o clauză de savgaldare domne\'\' Domne, e rușine mare Zice Gigi cu năduf Clauza de savgaldare Nu crește-n Deltă prin stuf.

Se frâng în patimi suflete pierdute Și idealuri spânzură în sfoară Îmi ești precum o coardă de vioară În amorțirea lumii celei mute. Te simt adânc și te transpir prin pori M-apeși ca greul

De n-avem motive de mândrie Căutăm motive de ucis Nici nu știm ce poartă am deschis Dar intrăm, deci vânătoare fie! Nu sunt reguli, nu există plan Nimeni nu suspină, nimeni plânge Și din rană

Astfel, ne rescriem cu durere Fiecare pas spre înapoi E-o zadarnică întârziere Unu și cu unu-s, totuși, doi. Mi se naște sufletul pe buze Handicap al vorbelor nespuse Pentru noi nu mai există