Poem îndepărtat

Acest poem este o aleasă definiție a singurătății. Sunt convins că se poate reconfigura ușor și în profilul bărbatului, ca un accesoriu high-class. Eu percep singurătatea ca fiind într-o stare permanentă de neutralitate. Și totuși aici îi dai un pronunțat aer feminin. În consecință devine un aer care amețește... Rămân fan.

Mulțumesc, Costin!

Mulțumesc, Teodor, pentru oglindirea căutării de sine -poetice- a femeii. Ești foarte aproape de acest spațiu!

Imi place imaginea, mai ales ca am aruncat multe pietre in viata asta in mare si niciodata nu s-a intamplat nimic, hehe. E foarte "appealing" metafora si mai ales te trezesti imaginandu-ti involuntar dupa ce ai terminat de citit.

Pesemne că n-au mai știut drumul înapoi pietrele tale :)
Mulțumesc!

singurătate+piatră=pasăre, un joc inocent cu firea picajului în mare.
pare mai degrabă aforism decât poezie, este jocul de umbre din cuvinte în care se împlinesc durerile femeii, la final rămâne un text despre scopul feminității, reverență.

Mulțumesc pentru gând!

singurătatea femeii e un refugiu în mișcare / acel impuls suitor când muzica se însoțește cu o pasăre rară / singurătatea femeii ascunde o trifazică chemare către inefabil / umplând pe rând spații lăuntrice, vibrații, starea de „divină” contemplație: „se întoarce / pasăre / [...] / pe umerii lui” – un principiu mai mult decât feminin, o briză de vânt și beatitudinea deplină a unei zile prea-fericite / frumos redat / cu plus |a.m.

Îmi pare rău că n-am văzut la timp(ul ei) această trecere a ta prin poemul îndepărtat, dar în același timp mă bucur de cuvintele lăsate. Multumesc!